Locul unde nu e „mai sus” – joaca de-a 23. Din Montréal în Himalaya.

Citește și

Bogdan Ionescu pe Mera Peak

Multă lume ajunge la Montréal şi trăieşte cu nostalgia după munţii lăsaţi în ţară. Unii aleargă după ei în vestul canadian, alţii trec frontiera de sud, spre Lake Placid (unde Whiteface Mountain are 1.483 m) sau Mount Washington (1.917 m). Ambele mai mici decât… Vârful Omu (2.505 m). Sau, dacă asemenea altitudini nu mai reprezintă provocări suficient de mari, puteţi să vă măsuraţi forţele cu Himalaya. Nu este atât de inaccesibilă pe cât pare.

Este ceea ce a decis să facă Bogdan Ionescu, un român venit în Canada în 2004. Povestea expediţiei sale pe Mera Peak (6.476 m) va fi prezentată de el însuşi, în câteva episoade, începând cu acest număr.

- Publicitate -

Veţi afla tot ce este mai important de ştiut în cazul în care vreţi să trăiţi aceeaşi experienţă. (V. Anghel)

23. Nu, nu-i vorba de enigma cu acest număr şi nici de tricoul lui Be­ckham, de la LA Galaxy. E doar numă­rul de ani care au trecut de când am ple­cat prima dată pe munte. Abia intra­­sem la liceu. Pentru mine, nu era vor­ba de o ieşire obişnuită, cu părinţii, la o cabană, ci de o expediţie în toată puterea cuvântului. Am urcat, cu doi prie­teni, în trenul de Câmpulung, la ora 6:23 şi, ga­ta, din clipa aceea am căzut definitiv sub vraja şi fascinaţia munte­lui.

În timp, mi-am făcut ucenicia trăgând după mine corturi mari de Urzi­ceni, saci de dormit care ar părea penibili azi, bocanci grei şi rucsacuri cu cadru de aluminiu, am dormit chinuit, prin refugii rudimentare sau gări, unde aşteptam trenuri de legătură şi am bătut, la pas, zeci de kilometri de drum fores­tier, că să ajung în traseele mult visate. Aşa am făcut aproape toate crestele Carpaţilor româneşti. Chiar dacă nu aveam echipamentul din revistele occidentale de escaladă, am gustat cu aceeaşi plăcere sen­zaţia de libertate, trăirile intense şi, nu în ultimul rând, calitatea deosebită a oamenilor întâlniţi. Am fost şi am să ră­mân mereu un pasionat montaniard.

- Publicitate -

Pe 2004-27-08 (2+0+0+4+2+7+0+8=23), am venit în Montréal şi am rea­lizat, cu surprindere, că eram la fel de aproape / departe de munţii unde trăiesc grizzly cu somoni în gură ca de Alpii europeni. Of, mi-am spus, asta e viaţa, o să fac ture pe Mont-Royal, prin Saint-Sauveur sau, în cel mai bun caz, pe la Lake Pla­cid.

Numai că, precum o sămânţă sub zăpada grea, dragostea de munte mi-a rămas în suflet. Şi, după un timp, a ră­sărit. N-am mai putut, m-am hotărât să plec şi să-mi îndeplinesc visul: să fac poza mea cu Everestul. Nici nu m-am gândit la vârf; n-o să pot niciodată să arunc pe fereastră 70.000 de dolari, care mi-ar acoperi cheltuielile şi nici nu-mi vine să plec de-acasă 2 luni, perioada necesară pentru aclimatizare într-o expe­diţie de aşa nivel. Am fost bucuros, iniţial, când am găsit pe inter­net oferte ale agenţiilor de voiaj pentru excursii pâ­nă la tabăra de bază şi o vreme mi s-a părut ideea perfectă. După un timp însă, citind review-uri pe net şi, mai ales, ştiind că nu mi-ar plăcea să merg la munte şi destinaţia finală să fie bază (ok, ştiu, e vorba de Everest, 8.848 m, dar aşa sunt eu,  îmi place să ajung în locul unde nu e «mai sus »)  m-am reorientat: Mera Peak, 6476 m (6+4+7+6=23), vârf în Himalaya nepaleză, unul dintre cele mai înalte vârfuri de trekking din lume. Odată ţinta fixată, am început pregătirile.

În Himalaya, ascensiunile se fac, de obicei, în afara sezonului ploios (iunie-septembrie) când, la joasă altitudine plouă încontinuu, iar pe creste, zăpada multă face aproape imposibilă orice tentativă de escaladă. Cu toate că, în octom­brie-noiembrie aerul curat, spălat de ploile musonului, oferă cea mai bună vi­zibilitate, iar vegetaţia alpină explo­dea­ză, majoritatea turiştilor preferă lunile mai-iunie. De altfel, aproape toate vâr­­furile de peste 8000 m au fost cucerite în premieră în lunile pre-muson, spre sfâr­şitul sezonului uscat, când stratul de ză­padă e mai subţire şi probabilitatea de vreme frumoasă e cea mai mare.

Eu, forţat şi de ceva obligaţii de serviciu, am ales să plec chiar la înce­pu­tul lui aprilie. Aşa că am avut şase luni la dispoziţie să mă obişnuiesc cu ideea (şi eu, şi familia) şi să-mi fac pregătirile.   Mi-am pus la punct un program de antrenament fizic pe care l-am urmat cât am putut de strict. Am mers de cel puţin trei ori pe săptămână la gym, cu accent pe cardio, sub îndrumarea unui specia­list, iar din decembrie am început să alerg săptămânal pe trasee diferite, între 8-10 km, indiferent de vreme. N-am vrut să risc nimic, iar gândul că, odată ajuns pe munte, aş putea claca sub intensitatea efortului m-a făcut să pun şi mai multă ardoare în pregătire. Ştiu că exis­tă, în Montréal, laboratoare şi săli speciale, unde se pot simula condi­ţii­le de altitudine, dar costurile sunt destul de ridicate. Oricum, pot confirma acum că disciplina personală şi determinarea suplinesc în foarte mare măsură condi­ţii­le de antrenament dintr-o sală sofisticată.

În afară de asta, o mare parte din timpul de pregătire am consacrat-o ale­gerii echipamentului. Am plecat de la lista informativă trimisă de organizatori, pe care am completat-o cu lucruri deja ştiute sau aflate din căutările recente pe internet. Pentru gear-ul profesional, cumpărăturile le-am făcut în mare parte on-line, în special de pe site-uri americane, unde preţurile sunt mult mai bune decât în magazinele noastre. La final, investiţia în haine şi accesorii de esca­la­dă (bocanci de plastic, ochelari pentru zăpadă…) a fost de aproape 1.500 CAD. Odată ajuns în Kathmandu, una dintre sur­prize a fost să constat că puteam  foar­­te bine să cumpăr totul de acolo, fără să-mi pierd timpul navigând după oferte pe net, piaţa fiind saturată de ma­gazine specializate, în mare parte cu imi­taţii chi­nezeşti ale obiectelor de firmă. Mulţidintre cei întâlniţi, ghizi şi montaniarzi experimentaţi, mi-au spus că, destul de frecvent, companiile chi­nezeşti angajate de firmele occidentale să producă dife­rite articole de munte îşi lichidează stocurile în Nepal.

Trekking este un fel de drumeţie avansată. Termenul are rădăcinile în limba olandeză, unde are semnificaţia “a merge”. Ea implică parcuregea cu piciorul a unui traseu, de obicei în mai multe zile. Nu este doar o activitate pentru avansaţi, dar ea presupune un anumit nivel de efort fizic. De altfel, Radio-Canada a realizat, în 2008, un experiment: un grup de şapte baby boomers, sedentari şi uşor supraponderali, au urcat vârful Mera. Documentarul realizat cu această ocazie (Projet Mera) a arătat că este posibil, pentru persoanele sedentare, să-şi modifice stilul de viaţă, pentru a putea ajunge să facă o astfel de ascensiune.

În Nepal, sunt considerate vârfuri de trekking munţii cu o altitudine de sub 7.000 de metri şi care pot fi urcaţi de cineva care are o experienţă medie şi cunoş­tinţe de tehnică alpină. Mera Peak este cel mai înalt vârf din această categorie. Pentru a urca pe un astfel de munte, este nevoie să se ob­ţină un permis din partea Nepal Mountaineering Association.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Temperatură record în Columbia Britanică: 22,5 grade Celsius

După ce a stârnit îngrijorări la nivel global prin temperaturile record din vară, o regiune din vestul Canadei a...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -