Sake ţine un jurnal (36)

În anul dinaintea venirii mele, în imobilul nostru de 16 apartamente locuiau 3 căţei. Vanille, Elvis şi Tiger. Pe Vanille n-am mai prins-o. La nici 7 ani, a sfârşit-o prin injecţie. Din câte am auzit, avea probleme cu inima. Aler­ga ce alerga, apoi se oprea cu răsuflarea tăiată.

În locul ei, cu doar o lună înaintea mea, în bloc a apărut Virgule, un puppy pe-atunci, ca şi mine. Nici ea, trebuie să spun, nu-i tare la alergat.

Elvis tot prin injecţie a sfârşit-o. Practic, însă, a murit de bătrâneţe. Avea peste 18 ani. Ne intersectam pe scările de la intrare şi nu părea să mă vadă. Mocheta din hol era plină de pete care i se datorau. Unii, de la etajele superioare, ne bănuiau pe mine şi pe Virgule. Locul lui Elvis a fost luat de Puci. Săracul, dacă ar fi ştiut că urma să lo­cuiască cu trei pisici, probabil că-şi făcea harakiri. Dar acum pare că s-a adaptat. Ieşit în faţa blocului, nu priveşte pe nimeni în ochi, iar când rămâne acasă numai cu felinele, hămăie monoton, la intervale egale. Felul lui de a anunţa că e treaz şi capabil să-şi apere pielea. Odată cu mine, în bloc a venit şi Rosie. Locuiam la acelaşi etaj. Când ieşea afară, îşi făcuse un obicei să-mi sufle mie pe sub uşă. Uneori îi venea în vizită un frate, se pare, pe nume Clovis. Atunci îmi suflau amândoi pe sub uşă. Ne-am lătrat o perioadă, apoi pe ea a călcat-o o maşină, chiar în faţa blocului. N-avea nici un an. Locul ei a fost luat de Lucie, o personalitate ştearsă, trebuie să spun, dar care şi ea-mi suflă pe sub uşă.

După dispariţia lui Rosie, pentru doi ani şi jumătate, nomenclatorul căţeilor din bloc a rămas neschimbat. Decanul de vârstă (Tiger), tinerele fericite (eu şi Virgule), ştearsa (Lucie) şi chinuitul (Puci). De ce toată povestea asta? Pentru că, în săptămâna care tocmai a trecut, a dispărut şi Tiger, la numai 11 ani.

Vorbind în jurnalul meu despre el, n-am insistat pe faptul că sănătatea i se deteriorase vizibil în ultimul an. Urca greu cele câteva trepte de la intrarea în bloc. Odată ajuns în hol, abia mai sufla. N-a fost niciodată sprinten, dar în ultima vreme pur şi simplu nu mai era capabil să meargă.

Lunea trecută, în faţa blocului, Alain i-a spus Cristinei că Tiger e planificat la injecţie. După estimarea veterinarului, era atacat pe toate fronturile: la coloană, la inimă, la o glandă de la gât. Cheltuielile pe medicamente, pentru a-l ţine în viaţă: 180 de dolari pe lună. Alain spunea că ar fi plătit, dar că s-a gândit la suferinţa lui Tiger. Joi, Cristina l-a întâlnit din nou pe Alain în faţa blocului. Când a spus că Tiger nu mai este, Alain şi-a întors capul, ca să nu i se vadă lacrimile.

***

Despre poetul din comunitate al cărui cântec de lebădă l-am făcut auzit aici, în numărul trecut, nu vă mai spun nimic. Pentru că, după cum pe bună dreptate a sugerat Adrian Ardelean în ZigZag, omul pare că a descoperit o reţetă sigură pentru a ajunge în paginile presei comunitare. Aşa ar trebui să fac. Da. Mda. Măi, să fie, uite că nu pot! Acelaşi şi-a anunţat zilele trecute, printr-un e-mail cu Subject-ul “o nouă apariţie editorială, o carte şocantă, tulburătoare”, volumul “de memorialistică şi spiritualitate intitulat «Gândul meu. Cum am devenit Poet».” Aţi zâm­bit? Mai este. “Postfaţa este semnată de poetul George Filip”. Really? ar fi zis săracul Tiger, pus la curent de mine cu toate cancanurile litera­re comunitare. Şi încă nu s-a terminat. Bomboana pe colivă o pune citatul folosit în anunţ. “Trăim într-o epocă în care iniţiativa şi exemplul personal trebuie să ia locul marii discreţii şi gloriei postume.” M-am lămurit (deşi cred că a vrut să spună “speranţei în gloria postumă”). Deci autopromovarea asta permanentă nu-i urmarea unei slăbiciuni de caracter, cum au crezut unii, ci este consecinţa unei judecăţi la rece. Ajuns aici, eu cred că am strâns de o introducere pentru prezentarea noii cărţi a unui autor de o discreţie rară.

***

Deşi Camil Moisa locuieşte de 5 ani la Montréal, în cartea lui (1) nu se reflec­tă nimic din viaţa de emi­grant. Este un volum de literatură “pură”, pe care ar fi putut să-l scrie la fel şi dacă ar fi ales să rămână la Craiova. Îndepărtat de curentul dominant din proza românească post-ceauşistă, al literaturii rupte din viaţă, al autobiografismului, al limbajului străzii, volumul mizează pe un ton livresc, cu accente din Mateiu Caragiale, dar şi din Italo Calvino. Textele cuprinse în el îi dau cititorului o senzaţie de adâncime filozofică. Un binom de concepte antagonice, “realitate – irealitate”, este folosit ca pretext pentru fiecare dintre cele opt proze cuprinse în volum, devenind liantul întregii cărţi, dându-i acea unitate care ar putea justifica denumirea de roman, folosită pe coperta a 4-a.

În “Utopia”, naratorul pregăteşte, în cadrul unuor studii post-universitare, o lucrare intitulată “Caracterul ireal al societăţii comuniste”. Profesorului îndrumător, numit Magistrul, care era aşteptat să sosească la examen cu elicopterul, pentru că vremurile noi îl văzuseră ajuns un prosper om de afaceri, îi este pus la îndoială ca-racterul de “fiinţă reală”. În “Viaţa la ţară”, povestea lui Iani, vara naratorului, a so­ţului ei, Erlo, a vecinilor Leghe şi Teti, rezonează cu lumea lui Sorescu, din La Lilieci ori cu poveştile lui Nea Mărin. Ne prezintă satul românesc, în realitatea cu aer de irealitate a tranziţiei. Teti pleacă de acasă cu lunile, Leghe o caută călare pe motocicletă, cu un câine-lup urcat pe ghidon, Erlo e înciudat pe Leghe pentru că Teti e mai frumoasă decât Iani, tot el o bate pe Iani, din gelozie, când ea nime­reşte din greşeală în casa lui Leghe, tot el asal­tează bătrâne din sat, confundându-le cu Teti. Sătenii descoperă cafeaua, venită cu ajutoarele străine, comparând-o ba cu mămăliga, ba cu vinul, până să-i afle puterea miraculoasă de a te ţine treaz şi noaptea, mai ales dacă o bei cu jumătatea de litru. În “De strajă patriei”, naratorul e militar în termen, într-o perioadă care include şi zilele Revoluţiei. Înainte, sunt muncile agricole făcute în dauna instrucţiei militare şi lecturile publice ale locotenentului din vasta lui corespondenţă cu femeile, activităţi acaparante, din cauza cărora o eventuală confruntare armată ajunge să i se pară recrutului de dorit. Urmează “nebănuita realitate” a Revoluţiei, văzută mai întâi la televizor, apoi de pe stradă, atunci când e nevoie de militari pentru paza clădirilor publice. Urmează munca organizată la arderea a tot soiul de documente ale Securităţii, exact în zilele în care se face auzită deviza “Securitatea e cu noi”. Realitatea-irealitatea Revoluţiei.

Sorin crede că, respectând raţionamentul prozei lui Moisa, românii de la Montréal se află împachetaţi între două straturi de irealitate.

Pe de-o parte, irealitatea ţării de dincolo, captivă în amintire, “care se tot strânge, până dispare într-o irealitate” (citat din carte). Pe de cealaltă parte, ţara de-aici, de-a cărei realitate, spune tot Sorin, nu că nu-mi pasă, dar nici nu mă omor cu firea ca s-o desluşesc.

Proza din “Amintiri inventate” are un umor subtil, topit în fraze lungi, a cărui bună percepere necesită o lectură atentă. Camil Moisa este un profesionist al scrisului, ajuns la a treia carte (titlurile anterioare, tot de proză: “Povestea micului Dumnezeu” şi “Timpul Sejdei”). Fapt surprinzător, ţinând cont că scrisul lui încă îşi păstrează o intensitate specifică debutului. Simţi că fiecare cuvânt e ales după o îndelungată cântărire, că autorul scrie fără să simtă presiunea timpului, cu o nemărginită încredere în importanţa literaturii.

(1) Camil Moisa, “Amintiri inventate”, Ed. Aius, Craiova, 2011

Florin Oncescu
Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Ultimele articole

Articole similare