La 24 mai 2011 a murit la spitalul Elias, după săptămâni de zile în care s-a aflat în comă, scriitorul Fănuş Neagu.
Avea 79 de de ani, era bolnav de mai mulţi ani şi, la moartea lui Adrian Păunescu, spusese că vrea “să fie lăsat în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele” sale.
Cu el, dispare nu doar unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei anilor ‘60, ci şi unul dintre mânuitorii cei mai rafinaţi ai limbii române din întreaga sa istorie.
Boem colorat şi jovial ca Păstorel, deschis şi generos cu numeroşii lui prieteni – scriitori, cântăreţi, actori, sportivi etc. – evocaţi cu dragoste în pagini memorabile – el se definea în primul rând ca un hedonist: „Eu am iubit vinul bun şi petrecerea. (…) Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie, de hanuri şi de dragoste. Oho! Ce nemernic am fost! Oho! Şi nu-mi pare rău deloc!”
Fănuş Neagu lasă în urma sa cărţi care reprezintă valori sigure şi durabile ale literaturii naţionale, precum romanele Îngerul a strigat (1967) şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976).
