Vorba zboară, scrisul zace

Citește și

The Man in the Books, de Andre Martins de Barros

Socrate era de părere că scrisul (şi cititul) îi dezvaţă pe oameni să reflecteze şi să-şi exerseze memoria. Ei vor părea cunoscători fără să fie, căci adevărurile pe care le vor formula nu vor fi ade­văruri descoperite de ei, ci de alţii. Şi astfel, dacă li se vor cere lămuriri suplimen­tare, ei nu vor fi în stare să le dea, dependenţi cum sunt de lectură şi incapabili să gândeas­că prin ei înşişi.

Nu putem vorbi despre lectură fără să ne intersectăm cu istoria scrisului şi, alături de ea, cu istoria cititorilor. Amândouă ne ajută să înţelegem mai bine atitudinea noastră de astăzi şi s-o ameliorăm spre a ne bucura mai din plin de bucuriile cărţii.

- Publicitate -

Istoria scrisului şi, în consecinţă, a cititorilor are o vechime de peste cinci milenii. Scrisul face parte dintre invenţiile care au apărut în mod autonom în mai multe lo­curi. Datele, fireşte, sunt aproximative: Egipt  (3400 î.e.n), Mesopotamia (3300 î.en.), Cipru (2200 î.en.), Creta (1900 î.e.n.), China (1400 î.e.n.), America Centrală (900 î.e.n.).

Apariţia scrisului în mod independent în mai multe focare de civilizaţie explică varietatea sistemelor de a scrie şi, important pentru noi, de a citi: de la stânga la dreapta şi de sus în jos; de la dreapta la stânga; pe co­loane; alternativ, de la stânga la dreapta şi apoi în sens invers.

În spaţiul cultural greco-roman, leagănul civilizaţiei occidentale, este de reţinut că şi după apariţia codexurilor se scria fără pauze între cuvinte, fără semne de punctuaţie şi fă­ră să se facă distincţie între majuscule şi minuscule. O propoziţie simplă Hoi paides grafusi ta grammata (Copiii scriu literele) se scria:

- Publicitate -

HOIPAIDESGRAFUSITAGRAMMATA

Propoziţia continua cu altele, fără nicio marcă grafică de avertizare şi de orientare a cititorului. Evident că o asemenea scriere nu facilita lectura şi nici transformarea ei într-o activitate de loisir. Abia înce­pând cu secolul al X-lea e.n. s-au impus semnele ortografice.

Scrierea aceasta (scriptio continua) impunea o dublă lectură. Mai întâi în gând, pentru descifrarea textului, şi apoi cu glas tare pentru finalizarea înţelegerii şi eventuala comunicare. Dar nici dubla lectură nu ferea de greşeli de interpretare. Alberto Manguel ne relatează o controversă din secolul al IV-lea e.n., când un vers din Virgiliu a fost înţeles Collectam ex Ilio pubem – “un popor reunit din Troia” – în loc de Collectam exilio pubem – “un popor reunit pentru exil”.

Probabil că întâietatea oralităţii la antici îşi are originea în această obscuritate a textului scris. S-a observat că sensul proverbului latin verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne) era opus celui din vremea noastră, când el este înţeles ca o opoziţie între oralitatea efemeră şi scrisul durabil. în Antichitate, opo­­ziţia era între oralitatea care-şi atinge scopul (de a comunica) şi scrisul inert. Traducerea corectă ar fi deci  vorba zboară, scrisul zace.

Ilustrativ pentru un  asemenea mod de a preţui oralitatea este exemplul  lui Socrate, intrat în cultura populară ca un adversar al scrisului.

Socrate era unul dintre, am zice astăzi,  “formatorii de opinie” ai timpului său; el acorda o importanţă decisivă dialogului, maieuticii ce scotea la lumină cunoştinţe, adevăruri, raţionamente prezente, în opinia lui, încă de la naştere în spiritul omului, dar uitate ulterior. În felul acesta, el demonstra într-un dialog că un sclav ştie matematică fără să o fi studiat în prealabil (Menon).

Socrate nu şi-a scris niciodată discursu­rile. Filozofia sa ne-a fost raportată, cu numeroase dezvoltări personale, de doi dintre discipolii săi, Xenofon şi, mai ales, Platon. Au fost şi alţi discipoli care i-au transmis învăţătura (Eschines, Aristip, Fedon, Criton etc.), dar scrierile lor s-au pierdut. Din acest motiv, autoritatea cel mai des invocată în privinţa filozofiei lui Socrate este Platon.

În dialogul intitulat Fedru, Socrate consideră scrisul o invenţie inutilă şi chiar dău­nătoare din două puncte de vedere. Mai întâi, scrisul – care presupune, evident, lectură – îi dezvaţă pe oameni să reflecteze şi să-şi exer­seze memoria, ceea ce are drept urmare cufundarea minţii lor într-o uitare şi mai pro­­­­­fundă. Ei vor părea cunoscători fără să fie, căci adevărurile pe care le vor formula nu vor fi adevăruri descoperite de ei, ci de alţii. Şi astfel, dacă li se vor cere lămuriri suplimen­tare, ei nu vor fi în stare să le dea, dependenţi cum sunt de lectură şi incapabili să gândeas­că prin ei înşişi.

În al doilea rând, Socrate considera că textul scris e de-a dreptul dău­nă­­­tor fiindcă circulă între oameni care nu au aceeaşi pătrundere a lucrurilor: „Odată scris, discursul se rostogoleşte pretutindeni, trece fără oprelişte din mâinile cunos­cătorilor în cele ale profa­nilor şi nu distinge între cel căruia trebuie şi cel căruia nu trebuie să-i vorbească. Dacă este dispreţuit sau înjurat pe nedrept, el are ne­voie totdeauna de părintele său. Căci nu e capabil să respingă un atac şi să se apere singur.”

Se cuvine să observăm că Socrate sesiza două capcane care degradează lectura: pa­­si­vitatea şi opacitatea. Obscuritatea scrisului continuu şi nu­mărul mic de cititori nu-i dă­deau motive să creadă că aceste capcane ar putea fi evitate.

- Publicitate -
- Publicitate -spot_img

Ultimele articole

Cel puţin opt morţi într-un atac armat în Ierusalimul de Est

Cel puţin opt persoane au fost ucise vineri seară într-un atac armat la o sinagogă din Ierusalimul de Est,...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -