Nici pe departe totul despre Nepal. Din Montréal în Himalaya.

Citește și

... alaturi de şerpaşi

Bogdan Ionescu a venit în Canada în 2004. Pasionat de munte, a decis să plece într-o expediţie în Himalaya. Povestea ex­pe­diţiei sale pe Mera Peak (6.476 m) este prezentată de el însuşi, în Pagini Româneşti. Dacă în primul episod au fost povestite detalii legate de pregătirea călătoriei, în cel de faţă veţi afla câteva date despre Nepal, ţara de unde pleacă toate expediţiile pe Himalaya. Dacă aţi ratat primul articol, îl puteţi găsi pe web, la paginiromanesti.ca Veţi afla tot ce este mai important de ştiut în cazul în care vreţi să trăiţi aceeaşi experienţă. (V. Anghel)

Pe 2 aprilie am plecat spre Nepal, făcând două escale, de câte cinci ore, la New York şi Doha; în total 28 de ore de drum. Am avut noroc că în zborul trans-oceanic am fost singur pe banchetă şi m-am odihnit bine. Ajuns deasupra Kathmandu-ului, încă din aer, m-a şocat stratul de smog care se vedea deasupra oraşului. În aeroport, dacă nu ai deja viză (cazul meu), poţi să o obţii pe loc pentru 40 USD. La ieşire, mi-a fost uşor să îl găsesc pe reprezentantul agenţiei, care m-a urcat într-o maşinuţa Tata, pro­duc­ţie indiană şi – gata! – aventura începea. Aveam ochii mari privind traficul nebun şi încercam să găsesc reguli.

- Publicitate -

N-am re­u­şit! Era o mişcare browniană de ma­şi­nuţe, scutere şi biciclete care se stre­curau în cele mai mici spaţii, depă­şind pe toate părţile, dar totuşi atente la pie­tonii-cascadori care se hazardau să traverseze.

Hotelul Shanker a fost o oază de linişte: curat şi bine întreţinut. Am făcut un duş şi am plecat pe jos către centrul oraşului, în vestitul cartier turistic Tha­mel. Destul de greu la început, am prins curaj să traversez. Nu există practic semafoare, am văzut doar unul – inutil, de altfel, dacă ţinem cont că în oraş nu e curent electric decât şase ore pe zi. Ţara e să­racă, încă în criză după abolirea monar­hiei în 2007*. La putere din 2008, mao­iştii lucrează la elaborarea unei Constituţii şi la implementarea unor reguli de guvernare democratice. Precum noi, românii, speram în ‘89 că o să avem o ţară nouă, aşa privesc şi nepa­lezii viitorul. Rămâne de văzut ce-or să reuşească!

Am luat la pas străduţele mici, atent să nu mă rătăcesc. Nu că n-aş fi putut cere informaţii, dar simţeam că labirintul asiatic care se ţesea în faţa o­chilor mei era un loc excelent unde să-mi testez orgoliul de om-busolă. După un timp, m-am obişnuit cu agitaţia, căl­dura şi mirosul puternic şi am început să mă mişc mai relaxat.

- Publicitate -

Partea turistică e mai liniştită, dar are în ea ceva artificial, simţi că nu e ade­vărata faţă a Kathmandu-ului. Multe magazine de suveniruri, cafenele, resta­u­­rante şi mulţi, mulţi turişti. Destul de des se pot vedea nostalgicii mişcării hippie din anii ‘60, când Kathmandu era una din destinaţiile preferate, în special datorită permisibilităţii de a fuma „orice şi oriunde”.  Zona preferată atunci era aşa-numita Freak Street; chiar şi acum, pe stradă, eşti abordat discret de vânză­torii – ilegali – din acest Amsterdam al Asiei.

Pentru cei un milion de locuitori,  religia joacă un rol extraordinar de important în viaţa cotidiană, iar templele sunt la tot pasul. În majoritate hinduşi, dar cu o prezenţă a budismului destul de însemnată, nepalezii sunt toleranţi faţă de toate religiile. Pe un neofit ca mine bogăţia obiceiurilor l-a copleşit. Vo­iam să văd totul, să înţeleg şi să simt repede ceea ce trăiesc oamenii locului, dar eram constrâns de timpul limitat.

Locuri că Pashupatinath (templul crematoriu închinat zeului Shiva), Swa­yambhu (templul maimuţelor) sau Bou­dhanath (una din cele mai mari stupa din Nepal) sunt numai câteva din obiectivele a căror vizitare nu trebuie ratată.

După o zi plină, m-a întors seara la hotel şi m-am întâlnit cu restul echipei. Trei scoţieni, doi englezi, doi sud-africa­ni şi ghidul, un spaniol stabilit în Londra, toţi emoţionaţi la gândul avnturii ce urma să înceapă.

Pe 5 aprilie, la 4:30 dimineaţa am împachetat şi ne-am dus iar la aeroport. Un zbor de 45 de minute ne despărţea de Lukla (2.830 m), localitatea de unde începe traseul. Ştiam că aeroportul de acolo, inaugurat de Edmund Hillary**, e considerat unul dintre cele mai periculoase din lume şi, văzând acum unde e situat, am înţeles de ce. Pista de 460 de metri e pe panta muntelui, de înclinarea ei profitându-se ca frână la aterizare şi acceleraţie la decolare. Locul îţi taie răsuflarea: creste înzăpezite înconjoară văi pline de vegetaţie, pe fundul cărora oamenii se luptă să teraseze fiecare pal­mă de pământ pentru culturi de cartofi, sfeclă şi poate, orez. Impresionant!

După ce ne-am aruncat bagajele în camerele unei loje, am plecat repede să vedem împrejurimile. Seara, i-am întâl­nit pe cei din echipa de suport, „şerpa­şii”. De fapt, numele etniei nepaleze stabilite pe văile sudice ale Himalayei este impropriu folosit generic, pentru a-i numi pe cei angajaţi ca ghizi şi cărăuşi de expediţiile montane din zonele înalte ale Himalayei, cu toate că ei pot să aparţină şi altor etnii  (gurka, tamang, gurung…)

Noi eram 8 turişti şi ei erau o echi­pă de 16 (un bucătar-şef cu patru ajutoa­re, opt porters, doi ghizi de altitudine şi şeful lor, aşa-numitul sirdar). Retraşi, respectuoşi, de multe ori chiar ruşinoşi, a fost o încântare să-i cunosc. Au o capacitate de efort uimitoare şi calităţile genetice sunt de necontestat. În ultimul timp, legislaţia e din ce în ce mai strictă şi le protejează drepturile, fiind chiar organizaţi în sindicate. Spre deosebire de perioada de început a expediţiilor hima­layene, când vesticii jucau rolul de stă­pâni, iar echipamentul era precar, acum toţi sunt trataţi ca parteneri şi le este fur­nizat tot necesarul. Există o limită de 35 kg. pentru încărcătura pe care o pot duce, iar furnizarea unei asigurări este o con­diţie la angajare.

A două zi am plecat pe traseu. Ne-a fost introdusă regula 6-7-8, adică tre­zirea la 6 dimineaţa, micul dejun la 7 şi plecarea la drum la 8, regulă care ne-a însoţit tot drumul. La început lejer, traseul ne-a permis să ne clătim ochii cu frumuseţile peisajului. Îmi părea că am intrat într-un calendar cu imagini montane. Aş fi vrut să fac poze încontinuu, aş fi vrut ca fiecare imagine să mi se ardă pe retină ca pe ecranul unui monitor monocolor de acum 20 de ani.

* Nepalul a fost monarhie din 1768. În 1846, familia Rânâ a acaparat postul de premier, a redus regele la un rol simbolic şi a condus autoritar Nepalul până în 1951. În două rânduri, la formarea regatului şi în 1846, Nepalul a fost declarat ţară închisă, iar accesul străinilor a fost interzis. Abia în 1951, ţara a permis accesul străinilor.  Între 1996-2006, Nepalul a fost prada unui război civil între monar­hie şi Partidul Comunist (Maoist). Nepalul are, în prezent, cinci partide declarat comuniste şi o mulţime formate din foşti maoişti sau comunişti. Masacrul familiei regale (1 iunie 2001) orchestrat, spun zvonurile, de fratele regelui, a slabit total casa regală, care va fi înlăturată de la putere în 2007. (n.r.)

** Edmund Hillary – a fost cel care a cucerit, pentru prima dată, Everestul. Vârful a fost cucerit pe 29 mai 1953, împreună cu şerpaşul Tenzing Norgay. În acel moment, Edmund Hillary avea 33 de ani. După ascensiune, şi-a consacrat o mare parte din eforturi în ajutorarea şerpaşilor, prin intermediul fundaţiei sale Himalayan Trust. O ramură a acesteia există şi în Canada. (n.r.)

- Publicitate -

1 COMENTARIU

Comments are closed.

- Publicitate -

Ultimele articole

Temperatură record în Columbia Britanică: 22,5 grade Celsius

După ce a stârnit îngrijorări la nivel global prin temperaturile record din vară, o regiune din vestul Canadei a...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -