Atunci când Corneliu Vadim Tudor a ratat intrarea în Legislativul României s-a vorbit, între altele, despre civilizarea scenei politice autohtone, despre diminuarea extremismului politic şi despre maturitatea electoratului român. Nici măcar accederea tribunului – în urma alianţei cu PNG-ul a lui Gigi Becali – în Parlamentul European nu a pus bazele unei schimbări de perspectivă cu privire la condiţia extremismului politic în România.
S-a spus, întemeiat, că Vadim Tudor va fi marginalizat în Parlamentul European. Cu excepţia unui moment care a iradiat din România către PE (mă refer la evacuarea, cu scandal, a fostului sediu al PRM), liderul PRM a vegetat – pe bani frumoşi – în legislativul european. Într-un clasament al marilor chiulangii din Parlamentul European, Vadim Tudor se află pe o poziţie fruntaşă, alături de liderul absolut al chiulangismului europarlamentar, Gigi Becali.
Perspectivele alegerilor locale şi parlamentare de anul viitor nu par să fie pentru Corneliu Vadim Tudor la fel de sumbre precum au fost cele din 2008. Intens cultivat în platourile de televiziune de mereu aceiaşi pseudo-lideri de opinie (care se arată a doua zi oripilaţi de prestaţia protejatului lor), Vadim Tudor ar putea sări pragul electoral de 5% la parlamentarele din 2012. Criza, degradarea fără precedent a spaţiului public, deruta electoratului oferă condiţii favorizante pentru o palidă renaştere a unui ins profund toxic pentru democraţia autohtonă.
Dacă Corneliu Vadim Tudor va fi sau nu prezent, la modul fizic, în Legislativul românesc e irelevant. Dacă, în mod aparent, vadimismula devenit, în urma alegerilor, marginal pe scena politică autohtonă, el a devenit central, prin prestaţia multor decidenţi politici din România. Iar acest lucru se referă mai ales la liderii USL, o formulă politică ale cărei linii de retorică şi atitudine sunt, foarte adesea, împrumutate din recuzita PRM.
Aşadar, este irelevant dacă PRM şi Corneliu Vadim Tudor intră în Parlamentul României la următoarele alegeri, fiindcă spiritul lor se află deja acolo. Cine compară – şi nu e greu de făcut un asemenea exerciţiu – luările de poziţie ale liderilor opoziţiei actuale cu găleţile de dejecţii din revista România Mare nu poate să nu remarce că Victor Ponta şi Crin Antonescu duc imunda operă a “maestrului” Vadim Tudor pe noi culmi ale abjecţiei.
Aceasta este, de fapt, marea performanţă politică a lui Vadim Tudor: fără să ajungă preşedinte al României, a reuşit să impună vadimismul ca atitudine mainstream în politica autohtonă.
Ajunşi în acest punct, e util să spunem până la capăt adevărul: vadimismul nu exclude o anumită parte a PDL. În acest sens, o analiză detaşată, nepătimaşă, a efectelor votului pseudo-uninominal ar scoate în faţă chestiuni deloc confortabile pentru ideea de democraţie.
Cum putem recunoaşte vadimismul? Poate să pară redundant, dar e de folos acelora care citesc fenomenul politic românesc în viitorul imediat şi mediu. Vadimismul include o violenţă extremă de limbaj, o absenţă cruntă a ideilor, un zgomot fără sens exhibat voluptuos, ameninţări care rânjesc din spatele unor vorbe foarte dure. Vadimism înseamnă răsturnarea sfidătoare a scalei valorilor – reformatorii devin, conform acestei grile retoric-axiologice, infractori, iar infractorii, mari patrioţi; indivizi cu apetit dictatorial devin mari apărători ai democraţiei, în timp ce oamenii care luptă pentru democraţie şi pentru statul de drept sunt catalogaţi drept legionari sau “pupincurişti ai dictatorului”. Vadimismul înseamnă o pozare în exces cu ideea de bun-simţ la braţ şi nesimţire pe bandă rulantă, atunci când ne raportăm la fapte. Vadimismul înseamnă ipocrizie, inadecvare la soluţii raţionale şi apetit pentru mişcări revoluţionare. Vadimismul este miezul găunos al spaţiului public românesc autohton şi nucleul gol al agendei mediatice româneşti.
Există atât de mult vadimism în spaţiul public autohton, încât se impune o doză mare de prudenţă cu privire la viitorul politicii autentic democratice din România.
