Cititorul, frate cu autorul?

Fragment din pânza "Mamă şi copil cu capul în poala ei" de Pieter de Hooch

În ultimul vers al “prefeţei” sale la Florile răului (1857), Charles Baudelaire se adresa cititorului astfel: “Tu, semenul meu, frate!”. Era un mod de a atrage  atenţia că, în pofida apa­renţelor, autorul nu este diferit, prin natură, de cel care-l citeşte. Răul, păcatele, dorinţele neîmplinite, impulsurile necontrolate, robia simţu­rilor, violenţa şi, mai presus de toate, plictisul (monstrul tăcut, “mai mârşav, mai slut, mai rău din fire”), din care îşi trag hrana poeziile (“florile”) cuprinse în vo­lum compun, mai mult sau mai puţin, fondul comun şi cotidian al vieţii noastre, a tuturor.

Ideea aceasta de consubstanţialitate între  autor şi cititorul său explică elementar, dar exact, atât influenţa literaturii asupra cititorilor (şi, dincolo de ei, asupra unei epoci), cât şi dinamica extrem de selectivă a posterităţii.

Un  autor “semen” şi “frate” cu cititorii vremii lui se poate bucura de succes şi cele­britate o fracţiune de timp (o lună, un an, un deceniu, un secol), dar se prăbuşeşte în anonimat imediat ce natura sa nu mai este sincronizată cu a lor. Johan Huizinga, în L’automne du Moyen Âge, observa  că iubitorul de frumos nu mai are nicio satisfacţie la lectura poeziei din secolul al XV-lea, deşi vibrează în  faţa picturii din aceeaşi perioadă. Şi apoi, că această ierarhie din zilele noastre o răstoarnă pe cea de acum 500 de ani, când  poezia era mult mai admirată decât pictura.

Cauza este că poeţii de la sfârşitul evului mediu vehiculau concepte, idei, viziuni, va­lori împărtăşite şi de cititorii lor. Aceştia din urmă erau o mi­­­no­ritate în raport cu populaţia totală şi făceau parte din aceeaşi lume spirituală cu autorii. Când bagajul acesta comun s-a schimbat, literatura care-l ilustra a devenit lipsită de interes. Eroziunea nu a atins pictura, fiindcă acolo au pre­valat desenul,  culoarea, şi nu conţinutul de idei.

În zilele noastre, indiferenţa sau chiar repulsia unora faţă de lectură derivă, printre altele, şi din sentimentul că autorul şi opera lui sunt un corp străin şi inutil.

Scriitorul francez Daniel Pennac poves­teşte, în cartea sa sa Comme un roman, dificul­tăţile întâmpinate, ca profesor, în a atrage spre lectură o clasă de adolescenţi.  Într-o zi, profesorul are o intuiţie miraculoasă: vine în faţa tinerilor cu o carte groasă şi spune că dacă ei nu vor să citească, le va citi el, cu glas tare. Ideea îi plictiseşte, la început, pe elevi (am trecut de vârsta asta, nu avem răbdare etc), dar profesorul insistă să înceapă lectura şi le permite să-l întrerupă peste zece minute, dacă se plictisesc, spre a trece la altă activitate.

Începe să citească. Nu-l întrerupe nimeni; ba, din contra, interesul ascultătorilor este captat în aşa măsură încât ei vor continua să parcurgă cartea acasă, nemaiavând răbdare să aştepte lectura publică din clasă.

Nu sunt sigur că experienţa aceasta a decurs chiar atât de lin sau că putem avea aici baza unei reţete. Dar ea este verosimilă în raport cu exclamaţia lui Baudelaire, care pro­clamă fraternitatea dintre autor şi cititor.

Ce le-a citit profesorul? Prima pagină din romanul lui Patrick Suskind Le parfum, istoria unui psihopat de geniu din secolul al XVIII-lea devenit ucigaş în serie. Spi­ritul nonconformist şi rebel al adolescenţilor, me­fienţi faţă de recomandările “înţelepte” ale adulţilor, a intrat în rezonanţă cu autorul şi cu descrierea sa necosmetizată a secolului “luminilor”. Înlăturarea unor clişee idilice cu largă circulaţie în cultura populară le-a trezit probabil încrede­rea în litera­tură şi dorinţa să continue experienţa de lectură.

Iată un fragment din Le parfum  pagina citită în clasă de profesorul Pennac – o pagină care, în treacăt fie spus, nu e departe de spiritul unora dintre “florile” baudelai­riene: “În epoca despre care vorbim, domnea în toate oraşele o putoare cu greu imaginabilă de oamenii moderni care suntem. Străzile puţeau a bălegar, curţile, a urină, scările, a muce­gai şi a excremente de şobolani, bucătă­riile, a varză putredă şi grăsime de oaie./…/ Oamenii puţeau a sudoare şi a haine nespă­late, gurile le puţeau a dinţi stricaţi/…/ Râurile puţeau, pieţele puţeau, bisericile puţeau. Puţea sub poduri şi în palate. Ţăra­nul, la fel ca preotul, sluga, la fel ca nevasta stăpâ­nu­lui, nobilimea toată puţea şi însuşi regele puţea ca un animal şi regina, ca o capră bătrână/…/ Căci în acest secol al XVIII-lea activitatea distrugătoare a bacteriilor nu întâlnea niciun obstacol şi nu exista nicio activitate omenească, destructivă sau constructivă /…/ care să nu fie însoţită de putoare”.

E o descriere realistă şi nesentimentală. Flamanzii care, în secolul al XVII-lea, pictează interioare liniştite şi con­­for­tabile, cu mame despă­du­chindu-şi copiii, o confirmă.

Fraternitatea dintre cititor şi autor poate duce însă şi la falsa înţelegere a spiritului operei sau chiar la drame  – ne putem gândi la Suferinţele tânărului Werther (roman ce a atras un val de sinucideri) sau la Don Quijote (dintr-un punct de vedere,  drama unui cititor care ia drept  reală mitologia cavalerească din romanele la modă).

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare