După Cristofor

Immigrant family, o sculptură de Tom Otterness, instalată pe Yonge Street în Toronto

Pe draniţa şurii, bruma se făcea tot mai groasă; timpul otavei trecuse şi gâzele zbură­toare se vedeau tot mai rar în lumina aurie de toamnă. La noi în ogradă, de lucru se găsea în fiecare zi; carele cu fân se opreau în faţa grajdului înalt, unde bărbaţii se opinteau în furci lungi, să împingă în pod palele de fân frumos mirositor, pe care alţii, mai sprinteni, îl clădeau cât mai bine, să ajungă până la primăvara viitoare.

Eu, cum tot nu foloseam la mare lucru, mă încurcam în sculurile de lână pe care bu­nica le depăna cu mângâieri tainice.

“Bunică, departe-i America?”, mă găsi pe mine întrebarea care tot mă înghiontea de-un timp.

“Da şi-ţi folosieşti matali sâ ştii di America, câ amu aviem altili mai triebuinciosi di facut?”

“Ştiu, bunică, numa’ câ m-am saturat să-l tot aud pi tata câ spuni, când îi nă­că­jit: da’ nu mai vin americanii acia oda­tă, că nu mai e chip di trait! Ştii cia­va, bunică, eu am stat şi m-am gândit bini, dacă văd câ tot nu vin americanii, apoi am să mă duc eu până la dânşii, nu­ma’ aşe, să vidiem di ci nu mai ajung.”

“Aşe, aşe, numa’ tu ai mai ramas sâ discoperi America şi pot să ma duc liniştită.”

“Apoi matali, bunică, văd eu că nu ti pre priciepi. Aflâ câ America o fost discopierită mai dimult, di Cristofor Columb, aşe ni-o învaţat la şcoală.”

“Ghe, dragu’ bunichii, cini mai ştii oari cine o discoperit-o, câ amu nici macari Cristofor aista al tău nu cried câ mai e sigur dacâ o diescoperit-o el primu’.”

“Bunică, dacă aşe ni-o învaţat, aşe trebi câ şi şâ hie.”

“Măi băietuc, sâ viedi câ iară triebii sâ ti’nvaţ câti ciava. America aiasta îi aşe o ţarâ di mari, câ fişticarii carii ajun­gii pânâ acolo, sâ chiamă câ o discopie­ră. Dacâ ar sâ hie să ajungi şi tu, apăi sâ-ţi aduci aminti câ şi tu ai sâ hii o leacâ di Columb. Numa câ pi timpu’ când Cri­sto­for aista al tău o agiuns, încâ nu era nicio rânduială, fişticari sâ discurca cum ştia mai ghini. Amu, rân­du­ielili-s tăti ghini aşezati şi ari sâ triebuiascâ sâ ti supui la dinsili.”

Toate astea le-am înţeles mai bine după ce a fost să pun şi eu piciorul pe continentul american, la vreme de seară, obosit şi speriat, dar cu speranţa că voi deveni şi eu un mic Cristofor.

Şi câtă dreptate avusese bunica! În lumea în care mă pregăteam să trăiesc, regulile erau deja stabilite de alţii, înaintea mea, erau respectate de marea majoritate şi tot ce-mi rămânea era să le pricep cât mai repede.

Aşa că, încet-încet, m-am deprins cu noile rânduieli şi, cum tocmai scăpasem dintr-o socie­tate ca­re striga sus şi tare că principalul ei obiec­tiv e grija faţă de om, am învăţat repede că normal e ca fiecare să-şi poar­te de grijă; treaba statului e ceva mai com­plicată şi, până să ajungă el să se ocupe de nevoile mele, o să-mi cam crească urechile de foame.

Acum, dacă şi dvs. aţi descoperit o bucăţică din acest uriaş pe care-l numim America, încercaţi să înţelegeţi cât mai repede regulile jocului şi începeţi prin a vă îngriji de propriile persoane şi de cei dragi. Adaptarea va fi mult mai uşoară.

 

Petru Cotnareanu
Petru Cotnareanu
Petru Cotnăreanu este născut în dulcea Bucovină, sub poale de Rarău, trecut prin informatica preistorică şi prin ceva şcoli din Québec. În prezent sfătuitor auto­rizat pentru banii altora (de banii lui se ocupă soţia). Iubeşte lucrurile simple şi cinstite şi ia în glumă o artă tare grea, cum e cea a scrisului.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare