Mera Peak: la limita respiraţiei

Citește și

Cu cortul pe marginea prăpastiei

Bogdan Ionescu a venit în Canada în 2004. Pasionat de munte, a decis să plece într-o expediţie în Himalaya. Povestea ex­pe­diţiei sale pe Mera Peak (6.476 m) este prezentată de el însuşi, în Pagini Româneşti. În acest episod, ascensiunea începe. Şi, odată cu ea, apar şi primele probleme. (V. Anghel)

Deşi panta nu era foarte accentu­a­tă, simţeam diferenţa de altitudine în respiraţie. Aproape la orice moment de neatenţie când, furat de gânduri şi pe­i­saj, încercam inconştient să iuţesc pa­sul, îmi dădeam seama că e un efort de­osebit şi că trebuie să urmez serios programul de aclimatizare. Era şi păcat ca, după atâta planificare, să îmi stric excursia din nebăgare de seamă. Aşa că am lăsat-o mai domol. Ceilalţi păreau şi ei că au probleme de adaptare şi asta m-a mai liniştit.

- Publicitate -

Am aşteptat cam nervos prima sea­ră în cort. Citisem mult despre aclimatizarea la înălţime şi ştiam că nu rare sunt cazurile în care, în timpul somnului, creierul “uită” să mai comande ciclul inspiraţie – expiraţie şi te poţi trezi, în plină panică, la miezul nopţii, cu senza­ţia că nu ai destul aer în plămâni. Din fericire, noaptea a trecut cu bine. Dimineaţa, 6-7-8, după un mic dejun bun (pâine prăjită, ou fiert, unt de arahide, gem şi nelipsitul porridge). Totul e altfel când vezi în jurul tău o minunăţie de peisaj. Cu timpul, am învăţat să profităm de seninul matinal şi să facem poze atunci pentru că, aproape zilnic, vremea se strica după ora 10 şi rar mai puteam prinde un cadru de perspectivă.

Grupul, destul de pestriţ ca origine, a devenit din ce în ce mai omo­gen pe măsură ce am început să ne cunoaştem. În special m-am bucurat că m-am înţeles bine cu “colegul de cort”. John, militar de carieră, antrenat cu forţele speciale engleze, era într-o formă fizică excelentă pentru cei 50 de ani de curând îm­pliniţi. Poveştile lui despre campanii­le în Kenya, Maldive sau Afganistan au prins foarte bine în nopţile lungi când, goniţi de frigul de afară, ne retrăgeam în cort şi ne încingeam la discuţii. Şi era frig!

În fiecare noapte şerpaşii ne um­pleau cu apă fierbinte două sticle Nalgene (recipiente-borcan din polycar­bo­nat translucid, foarte rezistente la şoc,  binecunoscute amatorilor de drumeţie), ca să ne încălzim în sacul de dormit. În­că de la plecare ni se sugerase să avem o a treia sticlă pe care urma să o folosim în timpul nopţii pentru nevoile persona­le. La început am fost amuzat de idee, dar, pe măsură ce urcam şi devenea şi mai frig de la o zi la alta, am ajuns să o apreciez.

- Publicitate -

De-a lungul traseului întâlneam des­tul de des şerpaşi din alte grupuri, ca­re mergeau sub apăsarea încărcăturii. Se ajutau la urcat de un băţ destul de gros, în formă de T, de vreo 60 de cm. Am reali­zat apoi că se aşezau pe el, ca pe o ban­că, în scurtele momente de odihnă. În general, nu foloseau rucsacuri, ci coşuri împletite din bambus, legate cu o panglică rezistentă, pe care şi-o puneau pe frunte.

La două zile după plecare, traseul ajunge peste Zatra La, o trecătoare la 4.500 de metri înălţime. Plină de zăpa­dă, ne-a dat primele emoţii, mai ales că vremea era destul de rea. Ningea şi vân­tul bătea puternic. Dar, pentru că nu exis­tă altă variantă de traseu, trecerea se impunea şi am forţat cu toţii. Noaptea am simţit imediat că ne-am depăşit capacitatea fizică. Din opt, cinci au avut dureri serioase de cap şi stomac. Mai norocos, eu n-am avut nimic, dar am stat şi i-am ajutat pe bolnavi, care păti­meau grozav. Dimineaţa, la coborâre, mai toţi s-au liniştit, dar incidentul ne-a pus pe gânduri. La asta s-a mai adăugat şi o întâlnire fantomatică, cu un turist englez care cobora acum de pe Mera şi ca­re ne-a uimit cu buzele sale desfigurate de arsuri. Ghidul se mira, la finalul excursiei, ca noi n-am avut probleme, dar cu toţii am fost de acord că imagi­nea englezului ne-a şocat şi ne-a fost o bună învăţătură. Ca de obicei, o poză e mai elocventă decât o mie de cuvinte.

Am coborât apoi în valea Solo Khumbu şi vegetaţia s-a schimbat, cu flori pe care nu le mai văzusem nicioda­tă, bambus şi rododendroni. Spre seară, am ajuns la tabăra din Kothe. Dornic de explorare şi în căutare de unghiuri deo­sebite pentru pozele mele, n-am fost prea atent pe malul apei şi am căzut, aşa că, a două zi, a trebuit să-mi pun pungi în ghete. Noroc că aparatul foto n-a avut nimic.

Tot în Khare, a doua zi dimineaţa, am văzut pentru prima oară un elicopter de salvare venit să eva­cueze doi nemţi cu degerături grave. Khandu, unul din şerpaşi, povestea că acum 10 ani  tre­buia negociat mai întâi cu trupele de gherilă maoiste care controlau zona; doar aşa piloţii aveau curaj să vină să ridice răniţii, fără teama unei sechestrări pentru răscumpărare. Mai amuzant e că printre turişti se găsesc mulţi “leneşi> care, sătui de efort şi speriaţi de gândul atâtor zile de marş pe drumul de întoar­cere, vor să iasă repede şi fac apel la elicopter. Ceea ce nu ştiu mulţi dintre ei e că, la sosirea în Kathmandu, merg direct la spital, unde analizele medicale cerute de companiile de asigurări (concentraţie de globule roşii  în sânge) stabilesc cine achită factura!

Au urmat taberele de la Tagnnag şi Khote, aceasta din urmă fiind conside­rată tabăra de bază pentru Mera. N-avea nimic din imaginea stingheră a taberelor de bază din cărţile primilor himalayşti. Erau câteva căsuţe din pietre aşezate una peste alta, fără ciment sau mortar, dar totuşi stabile, cu firme gen “tea house” sau “restaurant”, care nu aveau înăuntru decât nişte bănci de lemn. De obicei, în centrul camerei era o masă mare, de tablă, acoperită de o pătură groasă, iar sub masă, o sobă cu kerosen (dacă era mai modernă) sau cu  lemne şi bălegar de yak. Aceasta dădea căldură cât să îţi dezmorţească picioa­rele. Pentru o astfel de cameră, subînchiriată pentru o cină, eram taxaţi 150 de rupii (2 CAD) fiecare. Pentru proprietari era o mină de aur; pentru noi, care apreciam orice urmă de căl­du­ră venită din afara corpului, era o bine­cu­vântare.

Din Khote, am urcat pe gheţar, cu colţari şi piolet, până la tabăra din Mera La. Traseul şerpuieşte printre crevase, dar gheaţa părea solidă şi nu ne-am făcut prea multe griji. Acum deja ştiam să ne mişcăm economicos, adaptat efortului şi totul a ieşit bine. Amplasamentul taberei e mai ferit şi nu a fost vânt, ca în serile precedente, aşa că moralul era ridicat.

Ziua următoare am urcat spre ta­băra superioară. Cam după o oră de la plecare, când norii s-au spart, am rămas cu gura căscata. Mai întâi Cho Oyu (8201m), apoi Makalu (8485 m), Eve-rest (8848 m), Ama Dablam (6812m), Lhotse (8516 m), creasta Nuptse (7861m) şi, departe, Kanchendjunga (8586 m) ni s-au descoperit  privirilor şi obiectivelor.

Pentru mine, acesta a fost apogeul excursiei: eram fericit că am ajuns aco­lo, iar puştiul care fugea acum 23 de ani  pe creasta Pietrei Craiului era şi mai fericit. După încă patru ore, am ajuns în tabăra de vârf. Şerpaşii erau deja acolo, se gră­biseră să ajungă ca să prindă locuri de cort. Văzând geografia taberei, am înţeles de ce. Era doar un balcon bolă­vănos, cam de 20 de metri lungime şi 6 lăţime, în spatele unui perete de stâncă. În jos, o prăpastie de 400 de metri, care-ţi dădea fiori. Dacă nu erai printre noro­coşii care aveau loc, trebuia să stai şi să sapi în gheaţă până îţi încropeai o platformă în care puteai să te instalezi.

Eram la 5800 de metri altitudine, fiecare pas cerea un repaus, respiraţia era grea şi frigul apăsător. Noaptea ce urma se anunţa penibilă, noroc că nu era foarte lungă. La 2.30am trebuia să plecăm spre vârf.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Temperatură record în Columbia Britanică: 22,5 grade Celsius

După ce a stârnit îngrijorări la nivel global prin temperaturile record din vară, o regiune din vestul Canadei a...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -