Bogdan Ionescu a venit în Canada în 2004. Pasionat de munte, a decis să plece într-o expediţie în Himalaya. Povestea ex­pe­diţiei sale pe Mera Peak (6.476 m) este prezentată de el însuşi, în Pagini Româneşti. Ultima parte a urcuşului se do­vedeşte a fi şi cea mai dificilă. În vreme ce unii dintre colegii de expediţie abando­nează, biruiţi de frig, altitudine şi oboseală, Bogdan îşi îndeplineşte visul şi ajunge pe vârf. A (V. Anghel)

Pe la ora 1.30 dimineaţa ne-am tre­zit sau, mai bine spus, am aprins lanternele, pentru că era greu să dormim. Deşi încercam să îmi ţin emoţiile sub stă­pâ­nire, nerăbdarea de a ajunge pe vârf, precum şi felul în care corpul reacţiona la o ase­menea altitudine nu m-au lăsat să închid ochii deloc în noaptea aceea. Aşa că am început să îmi aranjez în rucsac toate cele necesare. Şi John, colegul de “cameră” scoţian, era treaz. După un timp, au venit şerpaşii cu ceaiul cald şi mâncarea. Apoi am înce­put echiparea. Era groaznic de frig, vân­tul bătea puternic şi asta nu ne-a ajutat deloc în timp ce ne puneam colţarii şi ne legam în coardă. Cu toată graba, la lumi­na lanternelor frontale am reuşit să plecăm abia pe la 3.15. Şi de-aici a în­­ceput greul. Parcă niciodată şerpaşii nu merseseră cu ritmul ăsta. După prima oră eram aproa­pe stors de energie. Ştiam însă că era bine să atingem vârful cât mai devreme; aproape  mereu vremea se strica după ora 10 şi voiam să ajungem sus repede şi să avem timp să coborâm cât mai mult înainte de asta.

Mersul în coardă e destul de obositor, mai ales dacă nu toţi înaintează cu acelaşi ritm. Nu-i uşor, în plin avânt, când te gândeşti că tocmai ţi-ai găsit ritmul, să te trezeşti tras în spate de un partener care tocmai atunci s-a oprit să se odihnească. Vântul vâjâia aşa de tare că nici măcar nu merita efortul să în­cerci să le strigi celorlalţi că vrei să te opreşti. Ne împărţiserăm deja în două grupuri: cei mai rapizi (eram patru) şi ceilalţi, care nu ţineau neapărat să urce până sus (rămăseseră doar trei). Tavis, alt scoţian, medic în Edinburgh, se decisese cu o noapte înainte să coboare la tabăra de bază, după ce văzuse că nu reacţiona tocmai bine la altitudine.

După un timp, mergeam ca nişte roboţi, bătând cu colţarii în gheaţă, fie­care cu gândurile noastre, folosind orice picătură de energie că să înaintăm. Când au apărut primele raze de lumină ne-am oprit să ne punem ochelarii de soare şi să mai aplicăm încă o dată cremă solară. Deşi cu mască protectoare, simţeam că aveam obrajii îngheţaţi şi aburii respi­ra­ţiei făcuseră ţurţuri în mustaţă. Asta în­să e inevitabil şi eram obişnuit din turele de iarnă din România.

Continuând urcuşul, am primit un me­saj prin staţie că alţi doi tovarăşi de călătorie din cealaltă coardă au renunţat. Pentru că urma să fie însoţiţi, la co­bo­râre, de cel puţin un ghid, a trebuit să ne oprim şi să aştep­tăm până când ultimul rămas în coarda lor ne-a ajuns din urmă şi s-a legat cu noi.

N-a durat mult, poate 15-20 de mi­nu­te, dar atunci am simţit că îmi în­ghea­ţă picioarele. Nu-mi venea să cred că în bocancii de plastic, bine izolaţi, degetele îmi erau amorţite şi începeau să îmi de­gere. Şi, de-atunci, două degete de la dreptul şi unul de la stângul le-am mai simţit doar după vreo două luni de la revenirea în Montréal. Bine măcar că nu au fost afectate definitiv. E incredibil cât de uşor orice neatenţie se poate tran­sforma într-un accident. (Asta am vă­­zut-o chiar în seara aceea când, odată coborâţi în tabăra de bază, am mers cu ghidul până la un alt grup de japonezi care urcase tot în aceeaşi zi cu noi. Unul dintre ei avea toate degetele de la mâini negre de la degerături şi, destul de probabil, avea să îşi piardă câteva fa­lange).

În sfârşit, pe la 6.30 am ajuns pe un platou unde, puţin mai spre sud, ca o căpiţă uriaşă de zăpadă, se înălţa vârful nostru. Din tot traseul, exact la final era singurul punct cu adevărat tehnic, unde am fost nevoiţi să ne urcăm pe rând.

As­ta ne-a făcut să ne distanţăm. Nimeni nu mai voia să stea în frig să aştepte, toţi cei rămăşi ne-am făcut turul, am tras o poză într-o spărtură de nori şi gata, nicunul dintre noi nu prea mai avea chef de clişee artistice. Ne-am oprit puţin mai jos, într-un loc cât de cât mai adăpostit, ne-am regrupat, ne-am reasigurat în coardă şi am început coborârea.

Pe la 12 ajunsesem în tabăra de altitudine. Nu ştiu ce m-a ajutat mai mult, supa caldă sau mulţumirea că am reuşit, dar acolo mi-am recăpătat puteri­le şi am continuat, reîmprospătat, până în tabăra de bază.

Când mai aveam doar vreo două ore de mers, am ajuns din urmă un grup de spanioli care renunţaseră la un moment dat să continue urcuşul. Toţi erau obo­siţi, dar unul dintre ei ne-a atras aten­ţia în mod special. Mergea cam împle­ti­cit, puţin aplecat pe o parte şi nici nu era foarte coerent în exprimare. Ceilalţi credeau că e numai epuizare, dar şerpaşii noştri şi-au dat seama că era un început de edem cerebral, i-au dat nişte pastile şi l-au ajutat să coboare.

Pe la ora 18.00 am ajuns în Khare, sfârşiţi de oboseală. A fost o zi lungă, în care am urcat şi apoi coborât ce făcuse­răm  în trei zile. Abia mai aveam putere să mân­căm o supă caldă, cu mult usturoi (“subţiază sângele, ajută la altitudine” ne-a spus Zumza, bucătarul) şi să ne bă­găm în corturi. John mi-a zis că a fost cea mai solicitantă zi din viaţa lui; venind din partea unui fost militar de trupe speciale, asta înseamnă ceva.  Am mai vorbit puţin despre ce-o să facem la revenirea la Kathmandu (un duş, o friptură, o bere, o baie în piscină, un somn într-un pat moale…) şi am adormit, de-ran­jaţi doar de ţi­pe­tele găinuşelor de munte, un fel de fazani grăsunei, care planau pe deasupra corturilor, benefi-ciind din plin de ocro­tirea şerpaşilor, care le consideră sfinte.