Tirania personajelor

Don Quijote

În numărul trecut, citând din Baudelaire, am vorbit despre o anumită “fraternitate” între cititor şi autor. E vorba, în fond, de empatie, concept fundamental în estetică, psihologie, psihanaliză şi, iată, literatură. El traduce germanul Einfühlung, de unde a fost calchiat mai întâi în engleză, prin empathy, emigrând apoi în franceză, sub forma empathie. În câmpul literar, termenul identifică dispoziţia unui cititor de a se regăsi pe sine într-o operă şi de a retrăi afectiv viaţa perso-najelor.

O consecinţă extremă a empatiei este dorinţa de imitare. În litera­tură, cazul cel mai celebru, în acest sens, ni-l fur­ni­zează capopdopera Don Quijote, romanul lui Miguel Cervantes, publicat în 1605 (partea întâi) şi 1614 (partea a doua).

În sens strict, Don Quijote este o satiră a literaturii cavalereşti aflate în mare vogă în  secolul al XVII-lea. Unul dintre cele două personaje, Don Quijote – hidalgo (cavaler) dintr-un sat din la Mancha – este un  cititor compulsiv. Să înţelegem că, dincolo de lite­ratura cava­lerească, Cervantes satiriza lite­ratura în general? Şi că, de fapt, prima vizată era lectura abuzivă care ar crea, prin perso­najele sale fascinante, o dependenţă dăunătoare şi ar deveni aidoma u­nui drog halucinogen?

- Publicitate -

Din primele pagini ale cărţii, aflăm că Don Quijote nu ezită să vândă o parte din pămân­tul pe care-l posedă ca să-şi cumpere cărţi. Şi iată cum descrie Cervantes transformarea lui dintr-un simplu cititor pasionat, într-un ins care confundă ficţiunea cu realitatea:  „În sfârşit, hidalgoul nostru se încrân­cenă atât de tare asupra lecturii încât îşi petrecea nop­ţile citind de seara până dimi­nea­ţa şi zilele, de dimineaţa până seara. Astfel că, dormind puţin şi citind mult, creierul i se uscă şi el îşi pierdu minţile. Ima­ginaţia i se umplu de tot ce citise în cărţi, de vrăji, certuri, încercări, bătălii, ră­niri, galan­terii, iubiri, furtuni şi de alte ciudă­ţe­nii imposibile. Şi într-atât îşi umplu capul cu ele, încât tot acest talmeş-balmeş de născociri deveni pentru el adevărul pur, pe care nu-l putea găsi în nicio altă istorie din lume.”

[pullquote]”În sfârşit, hidalgoul nostru se încrân­cenă atât de tare asupra lecturii încât îşi petrecea nop­ţile citind de seara până dimi­nea­ţa şi zilele, de dimineaţa până seara. Astfel că, dormind puţin şi citind mult, creierul i se uscă şi el îşi pierdu minţile”. [/pullquote]Drept urmare, însoţit de scutierul Sancho Panza şi călare pe celebrul său cal, Rocinante, Don Quijote va porni în lume să repete şi să desăvârşească isprăvile eroilor din cărţile citite, percepând mereu fals realitatea, ca în cunoscutul episod inaugural cu morile de vânt, luate drept uriaşi.

Don Quijote este primul roman modern din literatura europeană. Dar, dincolo de aventurile bur­leşti ale Cavalerului Tristei Figuri, cum îl numeşte Sancho Panza pe stăpânul său, şi dând la o parte toate interpretările psihologice, morale, filozofice ale acţiunilor sale, vom reţine că cititorul Don Quijote şi-a construit o altă personalitate, pornind de la lite­ratură. E vorba, am putea spune, de un efect formativ al lite­raturii. Cervantes îl ironizea­ză, dar încă din Antichitate efectul acesta era, fie dezavuat, ca fenomen pernicios, fie, dimpotrivă, conside­rat un mijloc de ameliorare a spiritului.

Astfel, pentru Platon, în Statul, poezia (eposurile homerice) dezvoltă partea inferioară a sufletului omenesc întrucât exaltă, prin eroii săi, violenţa şi subiectivitatea. Neavând o influenţă pozitivă asupra oamenilor, poezia nu îşi are locul într-o cetate ideală. Aristotel, în schimb, în Poetica, acordă poeziei (dramatice în primul rând) o funcţie de purificare interioară (catharsis),  prin spaima şi teroarea inculcată spectatorului, martor al destinului tragic al personajelor.

Dar cititorul ori spectatorul, dominat de personalitatea personajelor, reface, din altă perspectivă, ceea ce i se întâmplă autorului însuşi. Romanciera franceză Sylvie Germain scrie într-un eseu că scriitorul este pur şi simplu invadat de personajele sale. Acestea ar avea – la fel ca în cazul eroului-cititor al lui Cervantes – o existenţă cvasi-reală şi obse­dantă: „Într-o zi, ele sunt aici. Într-o zi, fără nici o preocupare de oră. Nu se ştie de unde vin, nici de ce, nici cum au pătruns. Ele intră totdeauna în felul acesta, pe neaşteptate şi prin efracţiune. Şi fără zgomot şi fără pagube vizibile. Ele au discreţia stupefiantă a cuiva care trece în mod natural prin zid. Ele, adică personajele. Nu ştim ni­mic despre ele, dar din prima clipă simţim că ne vor impune mult timp prezenţa lor”.

Şi cine nu cunoaşte cazul lui Flaubert, identificat într-atât de profund cu personajul său, Emma Bovary, încât scriind scena sinuci­derii acesteia cu arsenic, simţea el însuşi gustul otrăvii? Celebra lui mărturisire,  „Madame Bovary sunt eu”, e un mod de a preciza natura mobilă şi polimorfă a scriito­rului, care în actul scriiturii devine altcineva. La fel cum altcineva devine şi cititorul, în urma lecturii. Dar el are posibilitatea să se eschi­veze. Tirania personajelor nu este, în cazul lui, inevitabilă.