Zilele trecute, Cindy Lauper a încurcat câteva cuvinte din imnul naţional american, pe care l-a cântat la US Open. La acelaşi vers se mai încurcaseră, în trecut, Christina Aguilera şi Michael Bolton. Lauper a pus această bâlbă pe seama emoţiilor date de comemorarea atentatelor de la 11 septembrie 2001.
Cam în aceeaşi perioadă, în România, cântăreţul Marcel Pavel a fost chemat să interpreteze imnul ţării înaintea meciului cu Franţa, din preliminariile Campionatului European 2012. Fără a ceda în faţa emoţiilor (care ar fi putut fi prilejuite de inaugurarea noului stadion National Arena), solistul a decis pur şi simplu să modifice o strofă a imnului, şi anume să omită versurile: Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian! Şi asta ca să nu apară, cumva, interpretări politice. Pasămite, spectatorii s-ar fi gândit imediat la Traian Băsescu, ceea ce artistul nu voia. Cel puţin aşa a afirmat el imediat după meci.
Mai târziu, omul şi-a modificat declaraţiile, susţinând că a schimbat versurile doar pentru a-i stimula pe fotbaliştii români. Fiindcă, în locul celor două rânduri omise, el a repetat secvenţa Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă, / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani, şi cruzii tăi duşmani. Atât cântăreţul, cât şi Federaţia Română de Fotbal au primit o amendă de 5.000 de lei (1.586 CAD). Evident, Marcel Pavel vrea să o conteste.
Aşa cum se întâmplă de regulă în România, toată lumea uită de principii, iar discuţiile se poartă de pe baricade anti sau pro-Băsescu. Şi pentru că tot vorbim de respect, ce s-ar întâmpla dacă, în această atmosferă de război civil, s-ar întâmpla să moară, să zicem, şeful uneia dintre cele două tabere?
În Canada, Jack Layton, liderul opoziţiei oficiale (în traducere, partidul care a ieşit pe locul al doilea în alegeri) a murit, răpus de cancer. Un politician remarcabil, ca şi omul. Premierul Harper, în numele tuturor canadienilor, a decis ca acestuia să-i fie organizate funeralii naţionale. Este o excepţie: Canada oferă, de regulă, aceste onoruri doar premierilor, miniştrilor şi guvernatorilor generali, indiferent dacă au murit sau nu în perioada exercitării mandatului.
Deşi trăiesc în Canada de ceva timp, tot am fost frapat de două lucruri. Primul este atitudinea presei faţă de acest subiect. Extrem de rezervată, fără a intra cu bocancii în viaţa familiei. Fără a căuta senzaţionalul. Al doilea lucru este atitudinea clasei politice. La fel de rezervată şi, mai ales, lipsită de orice senzaţie de artificial. Oameni regretând sincer, nu doar pentru că aşa o cere job-ul, dispariţia unuia dintre colegii lor. Pentru că, nu-i aşa, moartea cuiva cu care te întâlneşti la lucrările Parlamentului (apropo: în Canada, parlamentarii au prostul obicei să vină la serviciu) ţi-aduce aminte că nici tu nu eşti veşnic.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce s-ar întâmpla dacă mâine ar muri preşedintele Traian Băsescu. Sau Victor Ponta, cel care este, de facto, liderul opoziţiei în România. Vă puteţi imagina discursurile? Ar suna cam aşa: în ciuda divergenţelor noastre pe plan politic, X-ulescu a fost un politician remarcabil, cel mai bun al generaţiei sale. Este o pierdere foarte mare pentru România. Plus lacrimile, versurile (s-o mai găsi vreun poet de curte), talk show-urile şi best of-urile televiziunilor…
I s-ar face lui Ponta sau lui Antonescu funeralii naţionale? Dar lui Băsescu? Pe ce criterii? Spre deosebire de Canada, România nu are o lege care să arate clar în ce condiţii se pot organiza acestea.
Moartea unuia dintre politicienii importanţi din România, cu ce ar aduce ea în presă şi în declaraţiile politicienilor, ar scufundă ţara într-un penibil fără margini şi într-o greaţă absolută, dacă românii ar putea gândi măcar 15 minute pe zi cu propriul lor cap, şi nu cuplaţi la neuronii catodici.
O ţară în care politicienii nu se respectă cât timp trăiesc este o ţară care nu va merge bine. Niciodată. Iar dacă politicienii nu se respectă între ei, nu pot cere respectul oamenilor. Nu pot cere să fie urmaţi. Nu pot cere să fie lideri.
O declaraţie de genul “Cine este Băsescu ăsta? Este un iresponsabil, iar noi, USL, vom munci douăzeci de ani ca să reparăm tot ce a furat el” (Victor Ponta despre Traian Băsescu) s-ar fi soldat, în Occident, cu prezentarea de probe sau cu demisia celui care a scos porumbelul pe gură. Am exemplificat cu Victor Ponta pentru că ieşirile acestuia sunt cele mai spumoase. Nu înseamnă că preşedintele Băsescu şi restul clasei politice nu se regăsesc în situaţii similare, de multe ori.
România este, în acest moment, o ţară fără cei şapte ani de-acasă. Dacă rămâne totuşi, cât de cât, o ţara frecventabilă, această nu se datorează românilor, ci este doar un accident geografic. Suntem europeni. România are nevoie, rapid, de o familie care să o înfieze şi s-o înveţe să spună bună ziua, te rog şi mulţumesc. Speram ca această familie să fie UE, dar părinţii noştri europeni sunt acum prea ocupaţi cu propriile lor probleme. Aşa că rămânem singuri, până seara târziu, în parc, cu băieţii cei răi.
