Drepturile cititorului

Citește și

Scutul lui Ahile

[pullquote]Iată unul dintre cele mai importante drepturi ale cititorului: este cu totul normal ca el să-şi imagineze mai multe şi să interpreteze un text în mod subiectiv,   indife­rent de intenţiile autorului.”[/pullquote]

Cine nu cunoaşte şi nu a citat măcar o dată celebrul proverb chinezesc o imagine face cât o mie de cuvinte?  Trăim, de la apariţia cinematografului şi apoi a televiziunii, a ordinatoarelor şi telefoanelor „inteligente”, într-o epocă în care străvechiul proverb chinezesc a devenit o dogmă. Dar, dacă ne întoarcem în timp, nu rătăcind prin mileniile de înţelep­ciune asiată, ci în apropiere, în secolul al XIX-lea european, vom da de Flaubert, care spune exact invers: “O femeie desenată seamănă cu o femeie şi atât /…/, în timp ce o femeie descri­să te face să visezi la o mie de femei”.

- Publicitate -

Proverbul chinezesc – devenit mantră a civilizaţiei imaginii, de care vorbea cana­dia­nul Herbert Marshall McLuhan, în celebra sa carte Galaxia Gutenberg -, contrapus obser­vaţiei lui Flaubert este, de fapt, raportul dintre realitate şi sugestia realităţii. Imaginea transportă instantaneu informaţia despre rea­litate în spiritul privitorului şi, sub raportul eficienţei, este evident că proverbul chine­zesc are dreptate. Sugerarea realităţii, în schimb, proce­dează prin ocolire şi presupune mo­bi­li­zarea şi a altor facultăţi de cunoaştere decât simţul vizual. Ea solicită, în plus, capacitatea de analiză, memoria, empatia, imaginaţia.

Unul dintre cele mai celebre pasaje din Iliada lui Homer este descrierea scutului pe care-l face Hefaistos pentru Ahile, în ve­derea confruntării acestuia cu eroul troienilor, Hector. Homer îi consacră aproximativ 30 de versuri. Descrierea este extrem de amă­nunţită şi de colorată şi ea i-a impresionat atât de profund pe cititorii lui  Homer din secolele următoare încât, pornind de la ea, s-au făcut nenumărate încercări de reconstituire a obiectului descris, adică a scutului. Dar imaginile obţinute astfel nu seamănă între ele, deşi  baza lor „documentară” este aceeaşi: versurile lui Homer.

Este punctul în care dreptatea trece de partea lui Flaubert. Acelaşi text le-a sugerat diverşilor cititori-artişti alte imagini, alte scuturi, toate conforme versurilor homerice, dar toate diferite.

- Publicitate -

Dar un exemplu „flaubertian” chiar şi mai direct decât scutul lui Ahile există şi în spaţiul românesc. Ionel Teodoreanu, în car­tea sa de evocări Masa umbrelor, scrie, cu sensibilitatea-i recunoscută, pagini suave despre atmosfera de la revista Viaţa Româ­nească, la vremea când aceasta se afla sub patronajul inteligent şi modest al lui Ibrăi­lea­nu. Memoria­listul relatează cum, entuziasmaţi amândoi de personajul Annei Ka­re­­nina, el şi Ibrăileanu discutau ore întregi despre felul cum era ea îmbrăcată.

În cazul acesta însă, spre deosebire de I­liada lui Homer, romanul lui Tolstoi nu descria deloc îmbrăcămintea Annei. Când o introduce în roman,  scriitorul vorbeşte despre „distincţia şi graţia ei firească”, despre impresia pe care o dă că ar face parte din „cea mai înaltă societate”, despre ochii ei strălucitori, „cenuşii, care păreau negri”, despre „vioi­-ciunea stăpânită care-i scăpăra pe faţă” etc. Nimic despre îmbrăcăminte.

Dar cititorul are propriile-i idei despre ce în­seamnă distincţie şi graţie feminină şi des­pre cum se îmbracă o femeie tânără şi fru­moasă din înalta societate, aşa încât Tolstoi nu avea nevoie să insiste asupra detaliilor vestimen­tare. Dimpotrivă, dacă ar fi făcut-o, ar fi limitat libertatea acestuia de a-şi ima­gina o Anna Karenina vie, po­trivit sensibili­tăţii, experienţei şi ima­ginaţiei sale.

Iată deci unul dintre cele mai importante drepturi ale cititorului: este cu totul normal ca, parcurgând un text el să-l interpreteze în mod subiectiv, indife­rent de intenţiile autorului. Căci activarea imaginaţiei lui pe marginea unui text literar este în sine un succes deopotrivă şi al lui, şi al autorului. Autorul are dovada că textul său este sugestiv, incitant şi complex, iar cititorul descoperă o bucurie în plus prin cunoaşterea unei lumi secunde, care o dublează pe a sa.

Evident, şi reciproca este valabilă. Lipsa de comunicare este, la rândul ei, un dublu eşec. Şi a­tunci, oricât de obsedante ar fi pentru un a­utor viaţa şi caracterul personajelor sale, da­că acestea nu ating o coar­dă sensibilă şi în spiritul cititorului, el, cititorul, este îndreptă­ţit să le ignore şi să deteste lectura.

Scriitorul Daniel Pennac, despre care am vorbit deja într-un episod trecut, menţio­nea­­ză alte zece drepturi ale cititorului în faţa unei cărţi, dar lista e des­chisă. Să ne mul­ţu­mim acum cu men­ţio­narea lor şi să le ţinem minte pentru con­­­ti­­nuarea discuţiei: de a nu citi, de a sări pa­ginile, de a nu termina o carte, de a o reciti, de a citi orice, de a se emoţiona la indiferent ce carte, de a citi oriunde, de a citi doar frag­mente şi la întâm­plare, de a citi cu glas tare, de a nu vorbi despre ce a înţeles.

Ca toate drepturile, ele pretind din partea  noastră, a cititorilor, discer­nă­mânt şi bună credinţă. Felul în care le folosim ne indivi­­dua­lizează şi ne defineşte drept iubitori sau nu de literatură.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Felix Auger-Aliassime și Kyrgios, eliminați de la OBN Montreal

Omnium Banque Nationale de la Montreal a pierdut azi doi dintre favoriții publicului, inclusiv pe canadianul Felix Auger-Aliassime. În primul...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -