Multe şi minunate sunt creaturile cu care Dumnezeu a împodobit lumea, încredinţând-o primilor oameni spre a o stăpâni. Salvate din raiul terestru (după savanţi, teritoriul dintre Tigru şi Eufrat) de către Noe, în arca sa, ele au umplut, până astăzi, pământul.
Au apărut astfel, rând pe rând, gâzele mici cât bobul de linte sau mari ca palma cosaşului, harnicele furnicuţe şi boemii greieri, nenumărate specii de peşti, unii de admirat în acvarii, alţii buni de ceaun, milioane de păsări, de la micuţa colibri până la stăpânul văzduhului, agilul vultur, animalele salbatice sau domestice, de la căţei minusculi până la blajinul elefant.
Dintre păsări, una dintre cele mai delicate, mai zvelte şi mai distinse este lebăda, simbol al perfecţiunii divine, stăpâna trestiilor Deltei, a lacurilor liniştite sau a valurilor mării, cu o siluetă demnă de un curs de artă aplicată.
Ciocul şi labele de un portocaliu intens, capul proporţionat, cu ochi de catran, gâtul lung şi alambicat, penajul alb ca un crin feciorelnic, picioarele puternice fac din lebădă o creatură aparte. Un singur lucru îi lipseşte – cântul – căci Dumnezeu nu poate da totul unei singure specii. Legenda spune că lebăda cântă doar o singură dată în viaţă, atunci când se pregăteşte să moară; legendă sau adevăr, este totuşi trist.
Pe digul de protecţie întărit cu stabilopozi masivi din faţa Hotelului Paradiso din Mangalia, în faţa unei mici plaje unde îşi tratează reumatismele persoane de vârsta a treia din Suedia până în Canada, s-au aciuat, de câţiva ani, un cârd de lebede majestuoase, care tind să devină un simbol al vechiului Callatis. Localnicii spun că, la început, au fost doar două cupluri – aşa, ca să stea la o şuetă-, apoi patru, mai târziu opt. În 2009, de la fereastra hotelului am numărat nouăsprezece exemplare superbe, iar anul acesta peste cincizeci şi nouă. Poznaşul Cupidon le-a trimis şi lor săgeata fermecată şi colonia s-a mărit.
În loc să plece iarna în ţările calde, lebedele paradisului au cerut “azil” la Mangalia şi au rămas aici tot anul, înfruntând rigorile iernilor care l-au speriat pe Ovidiu acum peste 2000 de ani. Personalul hotelului şi turiştii le dau seara pâine şi biscuiţi şi fac din venirea lor la ţărm un spectacol inedit.
Iar când seara se lăsa liniştită peste apele albastre-verzui ale mării, rememoram versurile marelui poet Mihai Eminescu: “Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce, / Fiei-i îngerii aproape / Somnul dulce”.
