Într-un sondaj de opinie de acum câteva luni, mai mult de jumătate dintre români erau de părere că un partid nou ar avea şanse bune pe scena politică românească. Acum, intraţi deja într-o toamnă politică plină de promisiuni, ideea – parafrazez aici sloganul celei mai recente construcţii civico-politice – prinde rădăcini.
Noua Republică se cheamă cea mai proaspătă construcţie de natură civico-politică şi, deşi lansată la apă de relativ puţine zile, aceasta a reuşit să adune un patrimoniu impresionant de reacţii. Având un portdrapel în tânărul Mihail Neamţu, proiectul Noua Republică s-a aşezat tranşant în zona de centru-dreapta.
Retorica dezvoltată de vectorii săi de mesaj – în primul rând, Mihail Neamţu, dar şi reţeaua de kombat de la firul ierbii de pe internet – e una radical antisocialistă, ţintind, în mod evident, publicul (şi, în măsura în care a deveni partid politic, electoratul) urban, clasa de mijloc, zona privată.
Deocamdată, despre Noua Republică nu sunt, din punct de vedere politic, foarte mult de spus, deşi virulenţa multor reacţii de întâmpinare ar putea demonstra exact contrariul. Proiectul Noua Repu-blică e în mişcare, iar entuziasmul cu care a pornit e o bună combustie, dar, spun firile mai rezervate (precum subsemnatul), poate fi şi un risc, în măsura în care doar cu entuziasm nu poţi face o construcţie politică solidă.
Ceea ce se întâmplă cu Noua Republică nu reprezintă singura mişcare de trupe de pe scena politică autohtonă.
După un siropos serial de amânări, partidul populist (sintagmă mai potrivită decât Partidul Poporului) condus de Dan Diaconescu a căpătat, juridic, drept de viaţă politică.
Deşi nu mai are cotele electorale ameţitoare de acum un an – când, de altfel, nici nu exista ca entitate politică – Partidul Poporului are un scor care îi va permite să treacă pragul electoral.
În mod normal, la următoarele alegeri, acest partid are mari şanse să fie elementul de noutate parlamentară.
Asta, în condiţiile în care culoarul extremist – culoarul pe care aleargă, în chip natural, Partidul Poporului – e relativ liber, cu un Vadim Tudor devitalizat şi insuportabil de promiscuu până şi pentru colegii săi de partid şi cu un Gigi Becali care şi-a epuizat, de mult timp, rezerva de ciobănisme şi mârlănisme care au priză la electorat.
UNPR – partidul “de strânsură”, cum i se spune adesea – încearcă, de asemenea, să facă cheag în zona de centru-stânga a eşichierului politic. În ciuda unor racolări spectaculoase de parlamentari şi, mai cu seamă, de aleşi locali, cota electorală a acestei entitaţi atipice e în marja de eroare a sondajelor de opinie şi nu sunt, realist vorbind, şanse semnificative să crească.
Partidul Democrat Liberal, pe de altă parte, lucrează cu ipoteza Mişcării Populare pe masă. Deocamdată însă nu se întrevede decât o surdă luptă între, să le spunem, mai multe şcoli de gândire cu privire la modalitatea în care va fi pus în practică proiectul. E evident că, în această privinţă, există o direcţie idealistă, minoritară, care vrea o construcţie principială, cu entităţi ale societăţii civile, şi una realist-pragmatică, care ar grebla cam tot ce se poate grebla.
Confiscat de o guvernare în continuare extrem de dificilă, PDL nu pare să facă din proiectul Mişcării Populare proiectul său politic de grad zero.
Nici UDMR nu face mare caz de mişcările politice în fruntea cărora s-a aşezat, cu duritate, Laszlo Tökes şi care ameninţă serios cota electorală a Uniunii. Uneori răzbat însă temeri ale liderilor udemerişti că viitorul (parlamentar?) e nesigur, dacă la proximele alegeri se vor lupta două sau chiar trei entităţi politice ale etnicilor maghiari. Ceea ce nu e deloc improbabil.
În zona socialistă (în care Partidul Naţional Liberal este afundat până peste cap) e relativă linişte deocamdată. Poate fi însă o linişte care prevesteşte furtuna.
