Să fi fost ca pe-acuma sau poate ceva mai târziu, într-o dis-de-dimineaţă de toamnă. Din vârful Rarăului ziua se ridica anevoie şi trăgea după ea valuri de ploaie măruntă şi răcoroasă, lipindu-mi hanoracul de spate şi noroiul de ghete. Cu pioletul într-o mînă, geanta pe umăr şi gândurile aiurea, coboram voiniceşte pe cărarea ce ocolea cu grijă pâlcurile de brazi. Sunetul paşilor abia se desluşea pe bunceagul moale şi ud, de parcă pădurea-şi luase toate măsurile să nu fie deranjată aşa cu noaptea-n cap. Ca să ajung la timp în oraşul de la poale, trebuia să ţin pasul întins măcar încă vreo două ore. La o bucată, mi s-a părut că zăresc ceva de-a lungul potecii. “Poate că am vedenii sau poate că-i ştima pădurii”, mă gândeam eu, că tot îmi umpluseră ciobanii capul cu poveşti de stat treaz noaptea, la foc. Urca aşa, ca o nălucă, când albă, când gri, fără grabă şi fără zgomot, pe aceeaşi cărare pe care mă îndreptam eu spre târg. Aşa că m-am oprit lângă un brad mai gros, să văd mai bine ce putea fi. La un timp, l-am recunoscut: era un moş din vecini, ce urca încet pe cărare, cu pas egal de muntean, îmbrăcat în straiul naţional şi c-o umbrelă gri cât o zi de post deasupra capului.
“Bună dimineaţa, bade Toa-dere! Unde te-ai pornit aşa de dimineaţa şi pe ploaie?”, încep eu a-l întreba, când a fost mai aproape. “Bună să hie, măi ficior”, răspunde moşneagul, cu un zâmbet cât toată faţa. Apăi eu-s pornit la schit şi trebie s-agiung pânî a-nciepi slujba, aşe că tu umblă sănătos undii ţî rostul, că-mi parii mii, da’ ti-ai cam spăriet.” De speriat, sigur că mă speriase, da’ nu puteam eu, ditamai vlăjganul, să recunosc una ca asta, aşa că, la zâmbetul lui, l-am întrebat din nou: “Da matali nu ţi-i frică sî umblii aşa, de unu singur, la vremea asta şi pe coclaurile astea?” “Da’ di ci să-mi hie mie frică, ficioraş, cî doar pi aieste coclauri, cum li zişi, am criescut şî aflî cî nu-s sîngur, îs cu Domnu”.
După care, fiecare ne-am văzut de drum şi ani mulţi au trecut de atunci, dar istoria mi-a rămas undeva, bine ascunsă în memorie.
Povestea aceasta probabil că nu are legatură directă nici cu o strategie financiară anume şi nici nu vă spune cum să vă îngrijiţi de veniturile familiei, când necazul se opreşte la uşa dumneavoastră. Pentru moş Toader, credinţa că cineva veghează pentru el era destul.
Doar că, în lumea în care ne mişcăm în prezent, ideea că altcineva o să aibă grijă de noi şi de cei pe care îi numim dragi a devenit cel puţin discutabilă. Că unii se cred veşnici şi indestructibili e problema lor, iar eu nu sunt în măsură să-i schimb. Dar când întâlnesc oameni care au copii mici şi datorii mai mari decât casele în care stau, fără să le pese de cei dragi, mi-e tot mai greu să accept.
Întrebarea la care m-aş bucura să vă daţi singuri răspuns e simplă. Să presupunem că veniturile dvs. nete se ridică la 40.000 pe an. Ce preferaţi: ca familia dvs. să profite de treizeci şi nouă de mii şi atunci când lucraţi şi atunci când sănătatea vă împiedică să mai lucraţi sau preferaţi să vă bucuraţi de cei patruzeci de mii doar când sunteţi sănătos, iar când o boală serioasă sau un deces neprevăzut se vor întâmpla, să vă lăsaţi la mila guvernului?
Vă doresc o toamnă cât mai bogată.