Poveste de toamnă

Să fi fost ca pe-acuma sau poate ce­va mai târziu, într-o dis-de-dimineaţă de toam­nă. Din vâr­ful Rarăului ziua se ri­dica anevoie şi trăgea după ea valuri de ploaie mă­runtă şi ră­coroasă, lipindu-mi ha­no­racul de spate şi noroiul de ghete. Cu pioletul într-o mînă, gean­ta pe umăr şi gândurile aiurea, coboram voiniceşte pe cărarea ce ocolea cu grijă pâlcurile de brazi. Sunetul pa­şi­lor abia se desluşea pe bunceagul moa­le şi ud, de parcă pă­durea-şi luase toate măsurile să nu fie deranjată aşa cu noaptea-n cap. Ca să ajung la timp în oraşul de la poale, trebuia să ţin pasul în­tins măcar încă vreo două ore. La o bucată, mi s-a părut că zăresc ce­va de-a lungul potecii. “Poate că am vedenii sau poate că-i ştima pădurii”, mă gândeam eu, că tot îmi umplu­seră ciobanii capul cu poveşti de stat treaz noaptea, la foc. Urca aşa, ca o nălucă, când albă, când gri, fără grabă şi fără zgomot, pe aceeaşi cărare pe care mă îndreptam eu spre târg. Aşa că m-am oprit lângă un brad mai gros, să văd mai bine ce pu­tea fi. La un timp, l-am recunoscut: era un moş din ve­cini, ce urca încet pe cărare, cu pas egal de mun­tean, îmbrăcat în straiul naţional şi c-o umbrelă gri cât o zi de post deasupra capului.

“Bună dimineaţa, bade Toa-dere! Unde te-ai pornit aşa de dimineaţa şi pe ploaie?”, încep eu a-l întreba, când a fost mai aproape. “Bună să hie, măi ficior”, răspunde moşneagul, cu un zâm­bet cât toată faţa. Apăi eu-s pornit la schit şi trebie s-agiung pânî a-nciepi sluj­ba, aşe că tu umblă să­nă­tos undii ţî rostul, că-mi parii mii, da’ ti-ai cam spăriet.” De speriat, sigur că mă speriase, da’ nu puteam eu, ditamai vlăj­ga­nul, să recunosc una ca asta, aşa că, la zâmbetul lui, l-am întrebat din nou: “Da matali nu ţi-i frică sî umblii aşa, de unu singur, la vremea asta şi pe coclaurile astea?” “Da’ di ci să-mi hie mie frică, ficioraş, cî doar pi aieste cocla­uri, cum li zişi, am criescut şî aflî cî nu-s sîngur, îs cu Domnu”.

După care, fiecare ne-am văzut de drum şi ani mulţi au trecut de atunci, dar istoria mi-a rămas undeva, bine ascunsă în me­morie.

Povestea aceasta probabil că nu are legatură directă nici cu o stra­tegie financiară anume şi nici nu vă spune cum să vă îngrijiţi de veni­turile familiei, când necazul se opreş­te la uşa dumneavoastră. Pentru moş Toader, credinţa că cineva veghează pentru el era destul.

Doar că, în lumea în care ne mişcăm în prezent, ideea că altci­ne­va o să aibă grijă de noi şi de cei pe care îi numim dragi a devenit cel puţin discutabilă. Că unii se cred veşnici şi indestructi­bili e problema lor, iar eu nu sunt în măsură să-i schimb. Dar când întâl­nesc oameni care au copii mici şi datorii mai ma­ri decât casele în care stau, fără să le pese de cei dragi, mi-e tot mai greu să accept.

Întrebarea la care m-aş bucura să vă daţi singuri răspuns e simplă. Să presupunem că veniturile dvs. nete se ridică la 40.000 pe an. Ce preferaţi: ca familia dvs. să profite de treizeci şi nouă de mii şi atunci când lucraţi şi atunci când sănătatea vă împiedică să mai lucraţi sau pre­feraţi să vă bucu­raţi de cei patruzeci de mii doar când sunteţi sănătos, iar când o boală serioasă sau un deces neprevăzut se vor întâmpla, să vă lă­saţi la mila guvernului?

Vă doresc o toamnă cât mai bo­gată.

Petru Cotnareanu
Petru Cotnareanu
Petru Cotnăreanu este născut în dulcea Bucovină, sub poale de Rarău, trecut prin informatica preistorică şi prin ceva şcoli din Québec. În prezent sfătuitor auto­rizat pentru banii altora (de banii lui se ocupă soţia). Iubeşte lucrurile simple şi cinstite şi ia în glumă o artă tare grea, cum e cea a scrisului.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare