Eu cu plimbările prin parc, el cu truda la compus semnale de carte şi cu reacţiile pe care le merită. Cine-i mai câştigat?
***
Felicia Mihali, L’enlèvement de Sabina, XYZ éditeur, Montréal, 2011.
Nişte săteni mai de la deal fură fetele bune de măritiş ale unor săteni mai de la şes, cu ocazia unei petreceri puse la cale anume. Fetele, fie ele frumoase ori cu colţii pe-afară (conform textului), sunt măritate cu băieţi de ispravă din sat. Mai precis, fiecare fată are dreptul să-l aleagă exact pe cel care-o răpise. Fetele se numesc Kira, Aspasia, Flora, Rada, Minodora, Theodora etc. Tinerii răspund la numele Cosman, Antim, Basarab (!), Kalinic, Varlam, Nifon etc. Cam 16-17 cupluri, cu totul. Urmează povestea vieţilor întreţesute ale acestor cupluri, vreme de 17 ani, în episoade spaţiate în timp de intervale mergând de la unul la trei ani.
La petrecerea de la care a pornit povestea, un fecior mai tăntălău (Kostine) nu reuşise s-o răpească pe aleasa ochilor lui (Sabina), aşa că romanul va urmări, într-o dezvoltare secundară, lungul şi dificilul parcurs al acestuia spre îndeplinirea părţii lui de misiune.
Localizările temporală şi spaţială ale poveştii sunt, în mod intenţionat, ambigue. Satul din carte funcţionează după legi şi anotimpuri familiare autoarei şi cititorilor români (care nu sunt primii destinatari ai textului, acesta fiind scris în franceză). Te poţi gândi la un sat din vremea lui Basarab Întemeietorul (Kostine, în peregrinările lui, participă la lupte împotriva unor invadatori cu aparenţa tătarilor acelor vremuri), ori chiar la unul, necooperativizat şi neelectrificat, din România anilor ’60 ai secolului trecut.
Personajele sunt bine individualizate. Printre bărbaţi există un mâncău, un nespălat, un beţiv, un pitic, o matahală, un chior, un tip bine (Basarab) etc. Printre femei există vreo trei urâte foc, o leneşă, două cu spirit negustoresc, o pitică (pentru pitic), una care mănâncă mult (pentru mâncău), vreo două aparent frumoase (Rada – pentru Basarab, Theodora – tânjind după acelaşi) etc. Însă sunt prea multe personaje, iar carnea narativă asociată fiecăruia în parte nu-i suficientă pentru a le fixa în memorie. Din acest motiv, recomand lectura cu un creion şi-o coală de hârtie la îndemână.
În carte, există veridicitate şi umor în descrierea vieţii cuplurilor. Asta-i o calitate, una netulburată de parti pris-ul feminist de rigoare în scrisul Feliciei Mihali. Apoi, plantele, mâncărurile, hainele, obiectele din recuzita diverselor profesii invocate beneficiază de liste minuţioase. Aici Cărtărescu ar vedea o calitate, în timp ce Fruttero, Lucentini şi cu mine, dimpotrivă. Însă, la lectură, cel mai mult sare în ochi construcţia condusă cu minte de şahist. Cartea are şi o componentă de “roman noir”. Deznodământul nu e în acord cu legile firii omului, ci cu cele ale minţii lui, când n-are ceva care să-l ţină ocupat. Într-un fel, finalul contrazice povestea cărţii, basculând-o într-un registru ludic (cuvânt folosit în prezentarea de pe coperta a 4-a), deci minor.
Felicia Mihali este românul de la Montréal cel mai uşor identificabil cu profesiunea de scriitor. Ea scrie într-un an cât alţii în zece şi este publicată constant de o editură reputată de aici. Ultima carte, a şaptea care îi apare la Montréal în nouă ani, reprezintă o lărgire a frontului pe care îşi duce bătălia ei literară şi merită atenţia cititorului.
