Nepal, post-scriptum

Bogdan Ionescu a venit în Canada în 2004. Pasionat de munte, a decis să plece într-o călătorie în Himalaya. Povestea ex­pe­diţiei sale pe Mera Peak (6.476 m) a fost prezentată de el însuşi, în Pagini Româneşti. Pentru cei care nu au citit întregul serial, el este disponibil pe site-ul nostru web, paginiromanesti.com.

Episodul de faţă, un post-scriptum al aventurii trăite de Bogdan Ionescu în Nepal, relatează ultimele clipe ale expediţiei şi întoarcerea în Kathmandu, capitala ţării. Ca bonus, Bogdan oferă şi câteva sfaturi pentru cei care vor să-i calce pe urme, plus detalii despre costuri.  (V. Anghel)

După coborârea de pe vârf, dimineaţa ne-am tre­zit cu toţii greu, simţind din plin efortul din ziua preceden­tă. Am luat micul dejun şi ne-am urnit uşor-uşor spre Tagnnag. La prânz, ne-am oprit lângă un lac gla­ciar superb, cu o apă de culoarea smaraldului, unde am făcut şi o mulţime de poze. Lakpa, şerpasul şef, ne-a spus că acum 13 ani o bucată de gheţar s-a desprins şi s-a pră­buşit în lac, făcând un val uriaş, un fel de tsu­nami de munte, care a distrus malul din aval şi a pro­vo­cat apoi o inundaţie pe toată valea.

[pullquote]Costul expediţiei:
Echipament: 1300 CAD
Costul excursiei: 3000 CAD
Avion ( Montréal – New York – Doha – Kathmandu şi retur): 1600 CAD
Bacşiş porteri: 100 CAD
Alte cheltuieli în Nepal: 200 CAD
Viza pentru Nepal : 40 CAD
Paritate : 1 CAD-70 rupii nepaleze
Natură, şerpaşi, challenge: priceless.[/pullquote]

Continuându-ne coborârea, am dat peste o mică mânăstire, mai bine-zis o chilie săpată în stâncă unde, pentru o donaţie, un călugăr ne-a făcut o puja (scurtă ceremonie religioasă de binecuvântare) şi a ars nişte ienupăr. Seara am stat în Kothe, probabil cea mai confortabilă din toate taberele de pe traseu, mai apărată de vânturi, într-un loc unde valea se îngustează. Poate din cauză că eram mult mai bine aclimatizaţi, acum nopţi­le ni se păreau mai calde şi chiar am rămas până târziu afară, să mai discutăm. Ne-am încins şi mai mult vor­bind despre mondializare, imperialism şi interese ame­ricane, dar am râs bine când am constatat că partenerii de dezbatere erau şase britanici şi un spaniol, adică nu tocmai cei mai nevinovaţi când vine vorba de politică expansionistă.

După o zi liniştită, mă aşteptam să ne răs­cum­pă­răm relaxarea, dar nu m-am gândit că aşa repe­de se pot schimba îm­prejurările. Dimineaţa, ne-am trezit iar acoperiţi cu zăpadă şi am plecat la drum pe cărarea moale, plină de noroi şi apă. În locurile astea, se pare că în perioada musonului e un adevărat calvar şi din cauza lipitorilor, care împânzesc vegetaţia bo­gată şi iau cu asalt orice le-ar potoli setea de sânge. Şi noi am văzut câ­teva, dar n-am avut ghinionul să facem cunoştinţă.

Spre după-masă a început ploaia, care mai târziu, pe măsură ce câştigam în altitudine, s-a transformat în grindină şi apoi în ninsoare. Plus fulgere şi tunete. Ta­vis, cel care avusese problemele cele mai mari la ur­cuş, era din ce în ce mai slăbit, incapabil de efort, de parcă nu reuşea să se odihnească deloc, dar toţi îl ajutam şi în­cercam să îi facem drumul cât mai uşor. În plină fur-tu­nă, trecând printr-o bucată mai delicată din traseu, şi-a pierdut echilibrul şi doar prezenţa de spirit a prietenului său, care l-a prins în ultimul moment, l-a salvat de la un accident. De aco­lo şi până la final a mers flancat de un şerpaş şi de Juan, ghidul nostru. Nu departe de acelaşi loc am văzut un tânăr porter alune­când câţiva metri buni şi am închis ochii, de spaimă, câteva secunde. Văzându-i adi­da­şii po­no­siţi, nu m-am putut opri să mă gândesc la pericolele la care se expun şerpaşii pentru cei câţiva dolari binemeritati.

Cele două zile care au urmat au trecut repe­de şi, în sfârşit, după 15 nopţi de dormit în cort, am ajuns cu bine înapoi la Lukla. Seara, am organizat o mică petrecere de ră­mas-bun. A fost o ocazie minunată să le mulţumim sincer prieteni­lor nepa­lezi pentru ajutorul dat şi să ne bu­cu­răm alături de ei. Am dansat cu toţii pe melodii tradiţio­nale şi am căzut de acord că atunci l-am văzut pe Tavis mişcân­du-se cel mai repede din toată excursia.

Pe 21 aprilie, cu un zbor matinal, am plecat spre Kathmandu. Pe la 8.30 eram deja la hotel şi până la prânz ne-am spălat şi odihnit prin camere. Am plecat apoi pe jos până în centrul oraşului, în Thamel, unde, urmând recomandările unor prieteni, ne-am oprit să mân­căm o friptură la restaurantul K-Too. Un deliciu! Toată după-amiază am petrecut-o la plimbare uşoară, trecând prin mulţimea de comercianţi şi turişti. Spre seară, ne-am întâlnit iar cu ceilalţi la o pizzerie (Road House Cafe). În drum spre hotel am avut surpriza să rea­lizăm că iluminatul stradal lipseşte cu desăvârşire şi ne-am găsit hotelul prin întuneric, doar la lumina faru­rilor automobilelor.

A doua zi aveam programat un tur de oraş cu un ghid local. La ora 9.00, Khamel (în traducere, Lotus) a venit la hotel şi ne-am îmbarcat într-un microbuz antic. Am vizitat Boudanath, celebra stupă budistă şi Pashupatinath, templul crematoriu, unde chiar am văzut în desfăşurare o ceremonie mortuară. Mirosul greu şi mi­-ze­ria erau prezente mai mult decât oriunde, dar acum mă obişnuisem şi nu mă mai frapau ca în prima zi. Era impresionant, dar nici pe departe aşa de mult ca celebra înmormântare cerească (sky burial) care se mai practică încă în regiunile montane din Nepal şi în Ti­bet. Totul e aici un amestec de tradiţie, simplitate şi comuniune cu natura. Ca să profiţi din plin de experienţă trebuie să te laşi pătruns de cultura locului, să îţi pui deoparte ideile şi spiritul occidental şi să te bucuri de oameni, peisaje şi mâncare. Din centrul oraşelor şi până în vâr­ful munte­lui, totul e impresionant. Viaţa pulsează în această ţară în care nu există decât 60 de kilometri de cale ferată şi sunt foarte bucuros că am cunoscut aceste locuri unice înainte să fie alterate pe deplin de civili­za­ţie.

Întors la Montréal, am avut nevoie desigur de o perioadă de aclimatizare. Ironic, nu? Şi nu mă refer doar la fusul orar, la climă şi la gastronomie, dar şi la readap­tarea la peisajul şi rutina citadină, la oameni cu conven­ţii şi obiceiuri diferite de ceea ce întâlnisem în Nepal. Trei săptămâni acolo nu reprezintă o eternitate, dar e suficient timp ca să-ţi marcheze experienţa de viaţă. Chiar şi după aproape şase luni, faptul că scriu despre aventu­ra mea nepaleză şi că încă o retrăiesc în minte demons­trează că, pentru mine, flacăra nu s-a stins, iar pasiunea pentru munte continuă să existe. Aşa că închei cu un optimist “va urma”!