La prima vedere, subiectul filmului poate parea anost: undeva, intr-un oras de provincie, tanarul detectiv-politist Cristi este insarcinat, in urma unui denunt, cu filajul unui elev de liceu care consuma hasis. Insa filmul incita, in fond, la o aprinsa meditatie si/ sau controversa cu privire la etica (as zice, nu numai in profesiunea de politist): este bine sau rau sa arestam si prin aceasta sa trimitem in puscarie un tanar numai pentru consumul de droguri? Trebuie adaugat, in paranteza, ca in UE consumul de droguri nu este considerat infractiune! La aceasta intrebare – (nota bene: pusa de un cineast), politistul Cristi incearca sa raspunda, undeva si candva in fata sefului numit Anghelache, prin cuvinte simple si sovaitoare, pe ideea contrasensului moral al acuzarii: daca l-am aresta pe licean din cauza consumului de droguri si l-am trimite in puscarie, e ca si cum i-am perverti 7 ani din viata, si iata crima morala!
Din substratul acestei gandiri se ridica o interogatie extrem tulburatoare pentru politistul Cristi: „a avea sau nu constiinta morala, that is the question”.
Pentru a afla cine ar putea fi acest Cristi hamletian, politist postdecembrist si anti-erou hegelian – de ce nu? (cu legea morala in mine si cerul instelat deasupra, ar fi aflat Cristi daca l-ar fi citit pe Kant) – individ de aspect jerpelit si solitar, inspirat din panoplia de serifi a lui Clint Eastwood, mai intai ar trebui sa acceptam substanta filmului drept o relatare despre jobul si familia de politist.
Jobul (pentru Cristi) inseamna rutina si rabdarea filajului (de la o tigara la alta, de dimineata pina seara, pe strada, in curtea sau in fata scolii, in fata vilei suspectului, pe scari de bloc minabile si derizorii), raportul in fata procurorului de serviciu (care nu-l slabeste sa-i ceara rezultate, adica arestarea vinovatului) si lumea de functionari din sediul desuet al politiei, unde nimic si nimeni nu se poate schimba in pofida revolutiilor, a marcilor de masina, a modelor, a –ismelor si a UE. Aici, in aceasta lume kafkiana supratemporala, lucrurile si constiintele se incuie si se descuie in acelasi stil si in aceleasi dulapuri de tabla dintotdeuna. Tot aici, cheia succesului inseamna sa te descurci cu simpaticismul sa ai o zi buna! si sa fii ca o umbra ca sa nu deranjezi pe nimeni si nimeni sa nu te deranjeze.
Familia inseamna acasa la Cristi: apartament socialistic de 2 camere cu hol si bucatarioara, minimal spatiu kafkian, comprimat parca de mobila si televiziune. Cristi ajunge acasa prea obosit ca sa nu ramana incontinuare decat neverosimil de gentil, descurcaret in bucatarie si mai ales sentimental cu tanara sa sotie, profesoara de limba romana, Anca, care fascinata de un slagar nemuritor de acum xx de ani al Mirabelei Dauer, aproape ca nici nu-i da atentie sotului sau.
Ei bine, pe deasupra tuturor acestor, sa zicem… neajunsuri inerente si meandre mizerabiliste ale mediului politistic, politistul Cristi se pomeneste intr-o zi cu o neasteptata si imperturbabila forta interioara pe care nu prea stie de unde vine si cum se numeste, asa ca bajbie, sovaie, amana sa ia vreo decizie, pentru ca in cele din urma sa-i gasesca o denumire aproape ciudata: legea morala, ei, da! este vorba de legea morala si este ea, aceasta fata morgana a constiintei sale, cea care il impiedica sa produca flagrantul delict impotriva liceanului toxicoman.
In fata acestei psihologii surprinzatoare si nelalocul ei pentru un politist, Anghelache, seful lui Cristi, este contrariat pina intr-atat, incat ia masuri si il provoaca pe subordonatul sau la o aprinsa dezbatere filozofico-lingvistica pe baza de dictionar. Ar fi vorba, prin urmare, de un sef de politie … cultivat si liberal, cine mai stie ?! Si ce ar fi la urma urmei, constiinta, morala si legea ? Dictionarul geme de texte explicative, izbucneste Anghelache, si nici-una dintre aceste definitii nu te impiedica sa respecti textul legii, fiindca nu-i asa ? esti politist si dura lex, sed lex, ar tuna si fulgera sefu. Dupa Cristi, insa lucrurile nu se aranjeaza chiar asa, atat de latineste si simplu si iute, ca in dictionarul cu substantive si citate, fiindca mai intai este vorba de un adolescent, de viata lui pentru care 7 ani ar fi o eternitate, asa ca e nevoie si de altceva aici, in primul rand de… legea morala. Si politistul Cristi tenteaza sa se explice cu greu, nesigur, sovaitor, abia gasindu-si cuvintele : refuzul sau de face flagrantul delict vine din interior, din adancul constiintei sale, al legii sale morale, iar constiinta este, spune Cristi, „acel lucru care ma opreste sa fac ceva rau… ce as regreta dupa…” .
Dictionarele lui Anghelache, DEX-urile, insa nu sufla vreo vorba despre aceasta bizara alaturare lexicala: lege si morala impreuna, adica legea morala. Or daca nu exista in dictionare, ea nu exista, pur si simplu. Iata adevarul lui Anghelache! – implicit, denuntata de film
Evident, Cristi stie ca este liber (inca) sa fie in dezacord cu sefu si cu legile lui, este liber asadar sa aleaga intre propria sa lege morala si lumea de substantive a functiei sau a dictionarelor de orice fel. Si aceasta libertate este jucata superb, in finalul filmului, in stilul lui Antonioni din Blow-up, pe un teren vag, in jocul de tenis cu piciorul, atunci, in momentul perfect al deznodamintului adjectival. Ceea ce n-ar fi totusi decat o ironie amara a paradoxului moral, fiindca Cristi, prin insasi jucarea acestui joc, si inceteaza instantaneu de a mai fi politist.
(Auto) Deriziunea – se stie! – este o erinie a mitologiei culturii romanesti. Ea face si desface de la Caragiale incoace cele mai aprige tragedii si restul de idealism de orice fel. Razbunarea ei este devastatoare si geniala in acelasi timp, fiindca prin rasul publicului se transfera orice identitate si cauza din individual in universal. Tot asa si in filmul lui Porumboiu, deriziunea, odata instalata, devoreaza prin ras pe toti eroii filmului ca sa-i faca internationali. Ceea ce n-ar fi rau, s-o recunoastem, pentru romani !
Iat-o spre exemplu pe Anca – pe cat iubita de neiubit sotie a lui Cristi, tot pe atat surprinzator de profesoara de limba romana, in general – cum prin insasi fascinatia pentru o platitudine muzicala despre iubire (Nu te parasesc iubire si asa mai departe – slagar perimat si simpatic de Mirabela Dauer) il face pe Cristi, din cauza comicului implicit, sa se gandeasca la orice chitibus lingvistic, dar numai la iubire, nu; planul de arestare al elevului toxicoman, asa cum e urzit de seful Anghelache pare croit pe masura gigantica a unui traficant columbian, si e cu totul derizoriu in, sa zicem, judetul Vaslui; asteptarea hiperbolizata a lui Cristi din secretariat inaintea sedintei filozofice cu „sefu”, atunci cand secundele par ca dureaza cat secolele, sugereaza dilatarea ierarhiei pina la nivelul comunist al tovarasilor de altadata. Cadrele lente si indelungi puse pe obiecte si actiuni, fara insemnatate, cum ar fi fumatul la filaj, masa de seara, acasa, luata pe un capat de masa, scotocirea dupa lucruri uitate si preumblatul printre birouri, dialogurile anodine sau complezente cu colegi fara nume sau umbra, insemnarile meticuloase de serviciu puse in imagine de pe carnetul de lucru al politistului, toate acestea detalii de notatie naturalista sugereaza universul kafkian in care derizoriul invadeaza si tine loc de identitate individuala. Filmul este ca o padure de sonde pe un zacamint ce musteste de petrolul deriziunii.
Ceea ce-l salveaza pe Cristi de acest aur negru este insa, ca si-n Blow up, curajul, determinarea si constiinta libere de a fi el insusi. Politistul Cristi reuseste sa evadeze din lumea substantivala a lui Anghelache, unde cuvintele si constiintele s-au transformat in cochilii vide de valoare morala. Cristi reuseste sa se ridice pina la cerul instelat al adjectivelor, fiindca, nu-i asa? in legea morala exista intotdeuna un adjectiv, tot la fel cum poate exista in orice profesiune, in cazul de fata, in acest film … politist, adjectiv.
Trebuie recunoscut ca filmul lui Corneliu Porumboiu vrajeste mai ales (criticii) prin multitudinea de interpretari posibile, presarate ca niste seminte fosforescente si roditoare in cat mai multe directii, cum ar fi de la Shakespeare la Kafka, de la Aristotel la Kant, (nu ar fi cazul pentru aceste dezvoltari acum si aici), si aceasta, cumva, si gratie faptului ca despre legea morala, se poate visa cu ochii deschisi. Jocul actorilor este intr-o nota de corectitudine incolora, de neremarcat, dar fara repros, eclipsati complet de pasiunea de cer instelat a realizatorului.
…………………………………………………………………………………………………………
* Politist, adjectiv – scenariul si regia Corneliu Porumboiu, imaginea Marius Panduru, montaj Roxana Szel, cu: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Ion Stoica, Irina Saulescu, Marian Ghenea, Cosmin Selesi. Premiera romaneasca – 3 iulie 2009; premiul juriului la categoria Un certain regard, Cannes , 2009).
Alte filme de acelasi autor : A fost sau n-a fost – premiul Camera d’or, Cannes , 2006.
