22 de ani de la 22 decembrie 1989 // CRAIOVA

Anul acesta, pe 22 decembrie, se vor împlini 22 de ani de la evenimentele din 1989. Precum Ion Creangă – care îşi începe nemuritoarele amintiri astfel: “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti…” – spun şi eu: nu ştiu cum sunt alţii, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Craiova, la data de 22 de­cem­brie 1989, la acele evenimen­te, la entuziasmul general şi la dorinţa de libertate pe care o aveau toţi românii în acel moment, “parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci…”, fiindcă şi săracii şi bogaţii, şi cei curaţi la suflet, dar şi cei care colaboraseră cu regimul, cu toţii doreau acelaşi lucru: să scape de tiran. “Şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.”

Era o zi de decembrie obişnuită. Intrasem, cu puţin timp în urmă, în va­canţa de iarnă şi mă vedeam zilnic cu vecinii şi prietenii de vârsta mea – elevi de liceu în clasa a XII-a, la 17 sau 18 ani, cât aveam atunci – ca să jucăm remi. Cum şi noi eram infor­maţi de anumite evenimente, auzisem că la Timişoara se întâmplă ceva. Ce anume, nu ştiam precis, dar se zicea că ar fi manifestaţii împotriva lui Ceau­şescu. Cu o zi înainte, pe 21 decembrie, le-am spus vecinilor şi prietenilor mei că, dacă va începe ceva asemănător şi la noi în oraş, cu siguranţă voi participa şi eu.

Cum stăteam foarte aproape de gara din Craiova, noaptea de 21 spre 22 decembrie a fost agitată şi zgomotoasă. De fapt, în acea noapte s-au întors tre­nurile cu muncitorii olteni pe care Securitatea îi minţise, ca să-i manipuleze,  trimiţându-i la Timişoara “ca să lupte împotriva ungurilor şi să apere Ardea­lul.” Muncitorii craioveni reveneau din Banat şi începuseră să se agite, după ce văzuseră ceea ce se întâmpla cu adevă­rat la Timişoara.

La 8 dimineaţa, după ce părin­ţii mei au plecat la serviciu şi după ce auzisem tot felul de zgomote bizare, pe care nu le puteam desluşi foarte clar, am hotărât să merg afară şi să văd exact ce se întâmpla la gară. Era lume multă şi neobişnuit de agitată. Cineva a zis că mii de muncitori se îndreaptă spre centrul oraşului, la Primărie, unde va fi manifestaţie. Manifestaţie!? Fără mine? Imediat mi-au zburat picioarele spre centrul oraşului! Singur, fără vecinii şi prietenii mei care mă aşteptau la remi. Autobuzele nu circulau şi toţi oamenii mergeau pe jos.

Pe la ora 8:30 sau 9, cel târziu, am ajuns în centru, la Primărie. Era într-adevăr manifestaţie. Câteva zeci de soldaţi făcuseră semicerc în jurul clă­dirii Primăriei. Am reuşit să ajung destul de uşor în primul rând de manifestanţi. Acolo am stat timp de mai multe ore, pe toată perioada cât a durat manifestaţia din faţa Primăriei. La început, în pri­mele ore, eram la maxim un metru, un metru şi jumătate de militarii în termen. Mulţimea a manifestat şi a strigat timp de câteva ore, faţă-n faţă cu militarii.

Piaţa Unirii era plină de lume, de oameni care strigau sloganuri anticeau­şiste. Ceva trebuia să se întâmple. Ceau­şes­cu încă nu căzuse. Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Cred că eram cu toţii conştienţi că, dacă cumva dictatorul nu cade, va fi vai şi-amar de noi, cei care eram “în linia întâi”. Chiar au fost şi voci care au spus că ne filmează din interiorul clădirii, pentru a ne aresta mai târziu…

Soldaţii din faţa noastră erau speriaţi şi ei. Încă nu începuse să se audă sloganul “Armata e cu noi!” şi nu cred că s-a strigat aşa ceva decât după ce s-a auzit de fuga dictatorului. Unul din soldaţii din faţa mea avea lacrimi în ochi. O doamnă mai curajoasă i-a întrebat pe doi dintre ei de unde vin, din ce oraşe sunt. Deşi nu aveau voie să dialogheze cu manifestanţii, au spus de unde sunt: unul era din Slatina, iar celălalt din Timişoara.

Încurajată de răspuns, doamna respectivă şi-a continuat seria întrebă­rilor:

– Măi copii, măi, dacă veţi primi ordin să trageţi, veţi trage?

O altă femeie din mulţime li s-a adresat şi ea, spunându-le:

– Să nu trageţi, mamă, să nu trageţi, că şi voi aveţi părinţi şi fraţi!

Dacă cineva îmi spune să trag, pe el îl împuşc

Unul dintre soldaţi, cel din Timi­şoara, n-a mai rezistat nici el şi i-a spus femeii:

– Tanti, dacă cineva îmi va spune să trag, pe el îl împuşc! Şi eu am părinţi şi fraţi şi nu ştiu nimic de ei.

După ore de aşteptare a venit ordi­nul ca armata să se retragă. Între timp, a venit şi ştirea că tiranul a fugit. A fost un moment de bucurie inimaginabilă. Arma­ta s-a retras la cazarmă, iar noi, manifestanţii, ne-am apropiat şi mai mult de porţile Primăriei. Câţiva din mulţime chiar au şi intrat, forţând uşile. Din sediul clădirii se aruncau pe fereas­tră cărţi şi tablouri cu portretele dicta­­­torilor.

Spre sfârşitul după-amiezii, în jurul orei 17, s-au adus microfoane şi staţii. Unii “participanţi”, printre care şi gene­-ralul Guşe, au început să vorbească mul­ţimii.

Timp de câteva ore, cât am stat în faţa uşilor de la Primărie, am văzut trecând pe acolo multe cunoştinţe, dar cei mai mulţi nu voiau să rămână. S-a aflat că “este revoluţie la televizor” şi mulţi dintre cei aflaţi în piaţă s-au dus acasă, ca să se uite la televizor. Inclusiv vecinii şi prietenii mei, care mă aşteptaseră dimineaţa la remi, au trecut pe acolo, să vadă ce se întâmplă. Şi au fost multe alte cunoştinţe care au venit, dar n-au rămas. La lăsarea întunericului, erau deja din ce în ce mai puţini manifestanţi.

În timpul serii, cineva care intrase în sediul Primăriei a adus un televizor la fereastră şi cred că era ora 21 când am văzut pentru prima oară “revoluţia la televizor”. Între timp a apărut şi un tânăr care spunea că vine de la Bucureşti, fiind student acolo, şi că în Capitală s-a dat ordin să se tragă.

La un moment dat, îngheţat de frig, am intrat în scara unui bloc din apro­pie­re. După ce am stat cam 15 sau 20 de minute lângă un calorifer şi m-am încălzit niţel, am ieşit din nou în piaţă. La televizor se multiplicau mesajele de genul: “Tinerii români să vină să apere televi­ziunea cu pieptul lor”.

Pe la 3 sau 4 dimineaţa, împreună cu alţi tineri care rămăseseră şi ei peste noapte în faţa Primăriei, am luat hotărârea să mergem la Bucureşti, la Televiziune, “să o apărăm cu piepturile noastre”. Ştiam că la ora 7 dimineaţa pleacă un accelerat spre Bucureşti şi ne-am îndreptat – vreo câteva zeci de tineri – spre gară.

Cum stăteam foarte aproape şi cum plecasem cu o zi înainte fără buletinul de identitate, am trecut pe-acasă să-mi iau buletinul şi să le spun părinţilor că plec la Bucureşti.

Cum “am petrecut” ziua de 23 decembrie 1989 vă voi povesti, poate, când se vor împlini 23 de ani…