Nu vi se pare că perioada Crăciunului este timpul cel mai siropos al anului? Nici primăvara, cu elanurile ei amoroase, nici toamna, cu grozavele ei nostalgii parcă nu-şi întind pelteaua peste toţi şi toate, cum se întâmplă la Sărbători.
Mă întreb dacă triumful siropului asupra firii nu vine, până la urmă, din faptul că avem de-a face cu un întreg ghiveci de simboluri, din care fiecare să-şi poată alege exact ce şi cât are chef.
Mai întâi, e vorba de un simbol religios: naşterea lui Isus e cea mai importantă sărbătoare a lumii creştine. Faptul creează însă ceva stress într-o ţară care se vrea liberă de parti pris-uri religioase, cum e Canada. Spunem “Holidays” în loc de “Christmas” şi trimitem circulare oficiale privind interzicerea împodobirii brazilor. Facem dezbateri întregi despre cum se simt sau nu insultaţi cei de alte confesiuni.
Componenta religioasă e interesant completată de una magică, pe care prea puţini şi-ar pune mintea s-o conteste. Un “donator” de cadouri, generos şi atent cu fiecare în parte – cine nu vrea să creadă că aşa ceva există? În haine roşii, cu burtă mare şi coborând pe horn? De ce nu? Am crezut altele şi mai gogonate! Adevărul e că ne plac poveştile. Mă-ntreb: ar avea loteriile mai mulţi jucători dacă ar reuşi să inventeze un personaj simpatic? Poate că da, dar chiar n-au nevoie.
Iar când cele de mai sus ung maşinăria co-mercială, vedem cum orice rezistenţă se topeşte, ca prin (alt) farmec. Dacă întreaga construcţie n-ar fi fost susţinută – tot mai puternic, în ultima sută de ani – de interese economice, succesul ei n-ar fi năvălit în toate direcţiile, până în lumi orientale care n-au legătură directă cu sărbătorile noastre creştine. Nu pot să nu mă gândesc, cu un zâmbet ruşinat imediat de cruzimea sărăciei, la chinezii care-şi freacă mânuţele, la vremea asta, fiindcă exportul bibilurilor, al cadourilor de tot soiul, al îngeraşilor şi Moşilor multiplicaţi în milioane de oglinzi le aduc vânzări mai mari ca oricând.
Deloc surprinzător, o mulţime de tradiţii păgâne s-au topit şi ele în cocktail-ul sărbătorilor, aşa că, în puncte diferite de pe hartă găsim ceremonii specifice, care de care mai interesante. Ce au ele, aproape sigur, în comun? Evident, nesfârşitele mese întinse, încovoiate sub greutatea caloriilor. Dincolo de dimensiunea pantagruelică, ele marchează, adesea, un timp al înnoirii, în care ai dreptul (şi, după unii, chiar datoria) să uiţi din necazuri, să ierţi din greşeli, să faci promisiuni, să trasezi direcţii, să-ţi faci planuri. Ca şi în împodobirea bradului, se simte aici un fel de libertate personală, îngrădită, în fond, de parametrii vieţii fiecăruia – orizont, familie, buget, gust, cultură, imaginaţie, umor, aspiraţii etc.
Ajungem, în sfârşit, la argumentul forte: întreaga perioadă a sărbătorilor pune în centrul atenţiei familia, copiii, regăsirile, iubirea, genero-zitatea, etc, etc, o groază de valori la care nimeni n-are inimă să protesteze, nici măcar în sine. Orice bombăneală s-ar lovi de copilul care mai locuieşte încă în fiecare – uneori, tare bine pitit – şi care e convins că lumea e esenţialmente bună.
Peste toate se aşterne muzică feerică (şi obsedantă!), clinchet de pahare, niscai zile libere, zâmbete şi urări, haine de sărbătoare, dar şi acel soi de amnistie generală pe toate fronturile dificile. Ce să nu-ţi placă din toate astea?
Acum: credeţi că am înşirat gândurile acestea pentru a mă înscrie la concursul “siropoşenia anului”? Dacă aţi răspuns “da”, n-aţi intrat în atmosfera sărbătorilor. Ori poate sunteţi catâri, obosiţi de viaţă, ori, simplu, raţionali – ceea ce nu se acceptă zilele astea. Dacă aţi răspuns, totuşi, “nu”, habar n-aveţi ce vă aşteaptă!
Nu degeaba am lăsat la urmă povestea cu bradul. Sunt pur şi simplu hipnotizată de infinita varietate în care indivizi diferiţi pot procesa un fenomen aparent simplu – din moment ce e la îndemâna copiilor – ca decorarea bradului. Ce şi cum punem în el ne reprezintă – pe noi sau constrângerile care ne domină. Un brad impozant sau două crenguţe? Totul nou sau neapărat reciclat? Garnisit sau “au naturel”? Pestriţ sau monocrom? Strălucele, clincănele şi câte alte cele…
Ba chiar m-aş prinde să schiţez cu gândul câte un brad pentru fiecare cunoscut. Sau iată, o idee creaţă: un brad al comunităţii. Ce ziceţi de acest mic exerciţiu? Globuri vizibile, gen Bute sau Hanganu, alături de altele, la fel de mari, dar care se zăresc mai greu – Rovinescu, Bumbaru. Pe crengi depărtate stau ceva asociaţii, în chip de clopoţei – unele cu glas scăzut, altele – numai rama. Un brad plin de ace, chiar dacă ceva mai verde, parcă, decât anii trecuţi. La poale, înghesuite una-n alta, o mulţime de iesle cu scena Naşterii Domnului; spre 20 la număr – 13 ortodoxe, una-două greco-catolice, plus altele, generic spus, “creştine”. Peste ramuri, un fel de beteală decupată din 4 ziare diferite. În loc de zăpadă, câteva pete de noroi. Ca luminiţe, o sumă de afa-ceri – unele strălucind, altele pâlpâind, câteva stinse. Un aer general de neîncredere, o lipsă de suflu şi de armonie. O, brad frumos?
După datele oficiale, suntem, în Québec, în jur de 45 de mii de români. O comunitate tânără, cu trei sferturi dintre membri născuţi în România. Plini de diplome şi de idei, muncitori, apreciaţi. Ce-ar fi să ne propunem, pentru la anul, să punem fiecare un pai în bradul acesta al comunităţii? Să zic că-l văd deja mai bogat, “mai curat, mai uscat”. Ştiu, e siropos rău. La mulţi ani!
