Europa, la răscruce

Europa nu mai e a celor 27, ci a celor 27 – 1. Pe 9 decembrie, Marea Britanie s-a izolat şi nu a semnat pactul care pre­vede întărirea disciplinei financiare. Britanicii sperau că nu vor fi singuri, că-i vor atrage alături de ei şi pe unguri, cehi sau suedezi, dar nu s-a în­tâm­plat aşa. Ceilalţi pot răsufla uşu­- raţi: temuta Europă a celor două viteze se amână deocamdată.

Chiar şi ţările din Estul Europei sunt mulţumite, pentru că nu au fost lăsate deoparte. Mai mult, “Noua Europă” e lă­u­dată azi de “Vechea Euro­pă”, pentru exemplul de solidaritate. Deşi a încercat să aibă o opinie se­parată, premierul ungar Viktor Orbán a făcut, până la urmă, pasul înapoi.

Budapesta are prea multă nevoie acum de ajutorul financiar european pentru a-şi permite să iasă din rând. Cehia, condusă de euroscepticul Vaclav Klaus, a spus si ea “da” din vârful buzelor, insistând însă că acest “da” nu va fi definitiv până când textul final al acordului nu va fi redactat. Polonia şi Ro­mânia au fost vârful de lance între ţările  non-membre ale zonei euro, care s-au pronunţat în favoarea acordului pentru întărirea disciplinei bugetare.

Dincolo de zâmbetele afi­şate, încă nu ştim cum vor evo­lua lucrurile. Sigur, a fost mai multă solidaritate decât s-au aşteptat unii. Dar întrebă­rile persistă. Iar prima dintre ele este cum vor reacţiona pieţele şi agenţiile de rating? După fiecare reuniune la vârf “crucială” de până acum, pieţele au ezitat, după care au crescut puţin, pentru ca apoi să cadă din nou. S-ar putea întâmpla şi acum aşa. Condiţii în care ar fi repede nevoie de încă un summit, al ultimei şanse. Doar că şansele, chiar şi ultime, se termină la un moment dat.

Să presupunem însă că pieţele lasă o perioadă de respiro. Vin Sărbătorile şi poate că nimeni nu mai doreşte ştiri catastrofice şi anunţuri apoca­liptice. Se recreează o brumă de încredere în capacitatea ţă­rilor europene de a-şi onora datoriile, scad un pic dobânzile la creditele pe termen lung, Europa are timp să-şi revină puţin, după doi ani de lovituri năucitoare. Ce se întâmplă atunci? Statele vor începe să adopte noile reguli: sancţiuni automate (sau aproa­pe) pentru derapaje, echi­libru bugetar, o verificare de către Comisia Europeană a bugete­lor naţionale, înainte de adop­tare. Ţările vor intra într-un marş forţat de aprobare a noi­lor reguli.

În unele cazuri, ar trebui modificate şi constitu­ţiile. Ar trebui să se întâmple asta şi în România – spune preşedintele Traian Băsescu –, contrazis însă de Opoziţie, care crede că o lege organică ar avea aceeaşi putere şi că nu e nevoie de mo­di­ficarea legii fundamentale.

Dezbateri asemănătoare au loc şi în alte ţări. În Franţa, liderul socialist François Hollande spune că, dacă ajun­ge preşedinte, va renegocia acordul, în timp ce irlandezii se întreabă dacă vor avea sau nu nevoie de referendum pentru a face schimbările.

Întrebarea este, aşadar: se vor putea face aceste schim­bări? Cum vor reacţiona europenii când oamenii politici le vor spune că e nevoie de noi concedieri în sectorul public, de reducerea unor programe sociale, de măriri de taxe şi impozite? Cu siguranţă că vor reacţiona prost. Probabil că vom avea noi manifestaţii şi greve masive, iar cu ocazia scrutinelor care vor veni, mişcările popu­liste şi extre­-miste vor avea vântul în pupă.

Europenii se află în faţa unor probleme grele: cum să faci să conjugi austeritatea cu relansarea economică? Cum să faci tăieri în sectorul public, dar să scazi şi numărul şome­rilor? Politicienii le explică oamenilor că e nevoie de auste­- ritate şi de solidaritate. Dar pot fi credibile aceste mesaje? Când aceiaşi politicieni, ani de zile, au naţionalizat victoriile şi au “europenizat” eşecurile, când pentru orice măsură impopulară dădeau vina pe Bruxelles, în timp ce îşi asu­mau personal fiecare succes al Europei? În ochii multor euro­peni, Europa e o construcţie complicată, tehnocratică şi greu de descifrat.

Ca urmare, oamenii politici trebuie să transforme Europa în ceva dezirabil. Să o apropie de cei 500 de milioane de oameni care o formează. Câtă încredere poţi avea într-o entitate al cărei proces de luare a deciziilor e atât de complex şi de îndepărtat? Europa trebuie să capete chipuri, altele decât cele ale unor şefi de stat şi de guvern care se întâlnesc în nişte reuniuni puţin transparente şi care pu­blică, după aceea, comunicate indescifrabile.

Pe scurt, liderii europeni trebuie să fie capabili să facă din Europa un ideal pentru cei care trăiesc în ea. Iar idealul nu e o societate în care ţi se taie alocaţiile sociale, ţi se reduce leafa şi eşti ameninţat de şomaj. E nevoie de altceva.