Un recent mesaj provenit de la adresa de e-mail a lui IC anunţă o dublă lansare de carte, una dintre ele fiind a lui IC, “scriitor şi om de cultură”. Spre binele lui IC, sunt obligat să presupun că adresa i-a fost piratată de vreo iubită înfocată. Din acelaşi mesaj, aflăm că IC se pregăteşte să se întoarcă în România pentru o perioadă de lungime nedeterminată şi că-şi doreşte acolo frumoase experienţe literare şi de viaţă. Sincer, mie îmi va lipsi.
Mai departe, două intrări în jurnalul trimisului meu special în România.
***
De Ziua României, transmisie TV din mijlocul mulţimii strânse la Arcul de Triumf, pentru parada militară. Reporterul, adresându-se unei fetiţe: “Eşti mândră de România? Eşti romândră” Fetiţa: “Daaaa!” Reporterul: “De ce?” Fetiţa: “Pentru că România e frumoasă şi e, cum s-ar zice, bogată!”
Tot reporterul, adresându-se domnului cu aparenţă de bunic de lângă fetiţă: “Dar dumnea-voastră, sunteţi mândru de România? Sunteţi romândru?” Omul dă din cap, cu fălcile încleştate, de parcă şi-ar fi spus, în gând, “Tu-i mama ei de viaţă!” În fine, cum s-ar zice.
***
La Gara de Nord, mă urc într-un accelerat de Craiova. Am locul 23, în vagonul 4. Găsesc compartimentul surprinzător de spaţios pentru clasa a doua. Are doar cinci locuri, trei pe-o parte, două pe cealaltă. Al meu e pe partea cu două, la uşă. Un domn chel şi-o doamnă cu un ochi bandajat, aparent pensionari recenţi, poate călătorind împreună, poate nu, deja pe poziţii. Domnul stă la geam, pe locul de lângă al meu. Doamna, în faţa noastră, pe locul din mijloc.
Îmi declar uimirea faţă de buna stare a compartimentului. Destins, domnul spune: “Înseamnă că mergem spre bine!”. Doamna are şi ea un zâmbet comunicativ. Cam atunci mă sună Cati. Îi spun şi ei că în tren totul e perfect. Scot din geanta de umăr o revistă şi mă pun pe citit.
În compartiment intră un domn care se aşază pe locul de la geam, de dincolo de doamnă. Mai vine unul care ocupă ultimul loc liber, cel din faţa mea. În sfârşit, mai vine unul care pretinde că locul lui, cu numărul 25, e cel care tocmai fusese ocupat. Domnul aşezat în faţa mea spune imediat că locul lui este ocupat de mine. “Vă înşelaţi”, spun eu, sec. “Nu, scumpule, locul 23 este al meu”, spune el.
Îl privesc mai bine. Aproape de-o seamă cu primii doi ocupanţi, dar cu un plus de siguranţă, propriu omului investit cu ceva putere administrativă. “Nu cred”, spun, cu un râs blajin, în timp ce vorba “scumpule” îmi loveşte conştientul. “Ba da, dragă”, spune el, dând la iveală două bilete, pentru locurile 23 şi 24. Primul loc e-al meu, după cum am mai spus, al doilea pare să fie cel ocupat de domnul chel. Vorba “dragă”, venită după “scumpule”, îmi provoacă o lejeră creştere de tensiune.
Scot şi eu biletul. Îl privesc, apoi i-l arăt. “ Tot 23”, spun. Îl studiază, apoi spune: “Dragă, eu zic să-l lăsăm pe om să se aşeze pe locul lui, iar noi să ieşim pe coridor, ca să ne lămurim.” “Ce să mai lămurim?” – zic eu, încasând cu greu încă un “dragă”. “Păi, va trebui să decidem cine ocupă locul”, zice el. Îi răspund, apăsat: “Dragă, e simplu, se aplică dreptul primului venit”.
Interlocutorul meu pare şocat. Omul de pe coridor, posesorul biletului pentru locul 25, văzând că violenţa escaladează, zice că-şi caută loc în alt compartiment şi dispare din cadrul uşii.
“Eu nu cred că avem la fel de multă şcoală şi poate e bine să ne liniştim”, spune omul din faţa mea. Inventiva lui remarcă mă ameţeşte. După aspectul relativ îngrijit, omul ar putea fi multe. Arbitru de fotbal, ziarist, şef de sală, profesor universitar de electroaparataj, etc. Primul meu impuls e să-mi declar etapa finală a parcursului educaţional, pe topica lui “eu am asta, dumneata ce ai?” Dar un gând bun mă opreşte la timp. “Dacă aţi ajuns să vă lăudaţi cu şcoala, înseamnă că n-aveţi prea multă”, zic. Omul capătă aerul unuia care tocmai a primit o palmă.
În compartiment se tace apăsat. Îmi pun ochelarii şi mă uit cu grijă la bilet. Datele de pe el sunt imprimate. În faţa primei cifre a numărului 23 parcă ar fi o pată. Mă adresez doamnei, care îmi urmărea mişcările. “Credeţi că există locul o sută douăzeci şi trei?” Doamnei i se pare puţin probabil, dar nici sigură că n-ar exista nu e.
Mă scol şi mă duc să verific. În compartimentul din capătul opus al vagonului, locul 123 e singurul neocupat.
La întoarcere, adresându-mă tuturor din compartiment, spun: “M-am înşelat, locul 123 există şi este neocupat”. Doamna cu ochiul bandajat şi domnul chel zâmbesc. Domnul cu şcoală multă tace şi îmi evită privirea. Îmi iau genţile şi haina. Înainte de a părăsi compartimentul, adaug apăsat, tot pentru urechile tuturor: “Îmi cer scuze.” Doamna îmi răspunde repede că nu-i nevoie, pentru că n-a fost vina mea. Domnul cu şcoală multă continuă să tacă şi să privească în gol.
