Protestatarul a fost marele personaj al anului 2011 în lume – scria şi argumenta una din marile reviste ale Occidentului.
În România, aşa cum se întâmplă adesea, el pare să fi devenit vedeta spaţiului public şi mediatic abia un an mai târziu. Cert e că începutul anului 2012 găseşte ţara noastră în mijlocul unor tensiuni şi manifestaţii pe care memoria colectivă aproape că le uitase.
Nu sunt manifestaţii de mare amploare, aşa cum – atunci când merge să povestească colegilor socialişti de la Bruxelles – le prezintă Victor Ponta. Zeci de mii de oameni, zice liderul PSD, au ieşit pe străzi, ceea ce ne indică faptul că o vizită la oculist ar putea fi, la un moment dat, o opţiune de luat în calcul pentru domnia-sa.
Concret şi pe bune, niciuna dintre manifestaţiile de până acum (16 ianuarie e data scrierii acestui articol), de la început de an, nu a adunat mai mult de 4.000 de oameni. Cifra aceasta, relativ mare, a fost atinsă de un miting de protest de la Târgu Mureş. Ulterior, doar în Bucureşti au mai fost mitinguri comparabile. În câteva seri, am avut în centrul Capitalei aproximativ 2.000-2.500 de oameni, în vreme ce în restul ţării au ieşit în stradă, de regulă, câteva sute.
Partea de noutate pe care o aduc aceste forme de protest care s-au întins deja pe câteva zile nu stă, aşadar, în număr. În ultimii ani, au mai fost ieşiri în stradă, pe timpul cărora s-a ajuns şi la cifra de 20.000 de oameni (cifră multiplicată la odioasele televiziuni de “ştiri” ale mogulilor – uneori chiar şi de 5 ori – prin mijloace şi tehnici de filmare specifice). Doar că acele mişcări erau, se vedea clar, trucate şi dirijate cap-coadă.
Cele cărora tocmai le suntem martori în acest început de an au şi elemente de dirijism, dar şi un incontestabil aer de autenticitate.
Aşa cum nu poţi nega în aceste zile “vampirizarea” lor de către “o anumită parte a clasei politice”, la fel de bine nu poţi să nu observi că în aer e o tensiune reală şi o nemulţumire concretă, nefiltrată de vreun comandament.
Pentru aceste mişcări a existat, e adevărat, şi un detonator autentic: nefericita opţiune a preşedintelui Traian Băsescu de a personaliza începutul unei dezbateri deja ratate despre reforma în Sănătate. În acest fel, preşedintele a intrat în conflict cu unul din oamenii cu o foarte bună cotă de încredere în România, Raed Arafat, perceput ca fiind un personaj anti-sistem şi artizan al succesului SMURD, serviciul de intervenţii de urgenţă.
De alfel, aşa a şi început în stradă totul: cu mitinguri decente de susţinere a domnului Arafat. Ulterior, cu un larg concurs al mass-media – în bună măsură aceeaşi cu cea care i-a susţinut pe Ion Iliescu, Adrian Năstase sau Mircea Geoană şi care astăzi a “cumpărat” acţiuni la cuplul Ponta-Antonescu -, dar şi cu repetate îndemnuri şi instigări din partea USL, protestele s-au transformat şi au căpătat, pe alocuri, chiar accente de violenţă. O violenţă pregătită parcă pentru prime-time-ul televiziunilor care au deja o evidentă atitudine revoluţionară. În această privinţă, Antena 3 e lider detaşat. Acest post tv a devenit, mutatis mutandis, ceea ce era TVR-ul pe vremea mineriadelor de la începutul anilor ‘90.
Dacă ne întrebăm ce va fi în această direcţie, atunci e util să ne amintim puţin ce a fost. Iată un amănunt semnificativ în economia istoriei fierbinţi care se scrie şi rescrie sub ochii noştri: în luna decembrie 2011, în zilele de mare degringoladă pentru PSD, când Mircea Geoană era expulzat în chip absurd din PSD, a reapărut, brusc şi viguros susţinută, atât de USL, cât şi de televiziunile “revoluţionare” de astăzi, ipoteza suspendării lui Traian Băsescu.
Mulţi au luat în derâdere tema la acel moment. Adrian Năstase, cel care a împachetat în cele mai elaborate mesaje vechea-noua obsesie cu suspendarea lui Traian Băsescu, preciza că, întrucât Parlamentul e un zid de netrecut pentru cei care vor această suspendare, de data asta se va proceda altfel: se vor face largi consultări populare.
Prin urmare, chiar dacă nu am fi avut incidentul cu Raed Arafat, era inevitabil ca protestele să devină o realitate fierbinte pentru România lui 2012, centenar Caragiale deja omagiat, cel mai adesea involuntar, de retorica manifestanţilor şi de analizele (de) pe marginea protestelor. Avem, aşadar, un val de proteste care ar fi existat oricum şi despre care e greu de spus deocamdată când şi cum se va sparge.
