Doar pentru iniţiaţi

Citește și

La fel ca melomanii sau ca iubitorii artelor plastice, pasionaţii de lectură alcătu­-iesc şi ei un grup cultural, un fel de familie spirituală.

Există însă, în cazul cititorilor, o trăsătură distinctivă importantă. Astfel, într-o sală de spectacole, publicul unui concert de muzică clasică, de jazz sau de rock este format în majoritate din oameni care, deşi iubesc mu­-zi­ca, nu au şi capacitatea de a urmări prestaţia instrumentiştilor după partituri, cum o fac sau cum o pot face muzicienii de profesie ori melomanii cu o educaţie muzicală aprofundată. Actul cultural nu este împiedicat de această lipsă de iniţiere.

- Publicitate -

Dar trecând la cititori, nu s-ar putea imagina o lansare de carte la care majoritatea participanţilor să nu ştie să citească. La fel, e absurdă ideea unei biblioteci frecventate de analfabeţi. Cititorii sunt deci un grup  cultural format, am putea spune, din iniţiaţi.

Conotaţia ezoterică a termenuluisnu intră în conflict cu sensul său practic şi cotidian, căci între grecul antic participant la Misterele Orfice sau Eleusine, spre a se iniţia în secretele divinităţii, şi cititorul zilelor  noastre, care se iniţiază în poezia lui Mallarmé sau în simbolistica din romanul Ulisse al lui Joyce, deosebirea se referă doar la natura iniţierii : sacră şi ezoterică – în primul caz, laică şi literară în al doilea.

În sfera sacrului, paznicul secretelor divine la care urmau să aibă acces iniţiaţii era zeul Hermes Trismegistul (adică Hermes de trei ori foarte mare), fondator al alchimiei, protector, printre altele, al scrisului şi căruia i se atribuia un mare număr de cărţi iniţiatice. De la Hermes vine hermetic (sau ermetic, greu de înţeles). În istoria literaturii, terme­nul este asociat poeziei scrise de italianul Giambattista Marino şi de spaniolul Luis de Gongora, în secolul al XVII-lea, dar şi celei a francezului Stéphane Mallarmé, din secolul al XIX-lea sau unei mişcări literare din Italia secolului al XX-lea (avân­du-i în centru pe poeţii Giuseppe Ungaretti şi Salvatore Quasimodo), ori poeziei lui Ion Barbu.

- Publicitate -

Din grecescul ermineuo (interpretez) vine termenul hermeneutică, prin care se înţe­le­gea iniţial ştiinţa sau arta consacrată interpretării cărţilor sapienţiale atribuite lui Hermes Trismegistul. Hermeneutica s-a ocupat apoi de cărţile sacre ale religiilor monoteiste, „religiile cărţii” (iudaism, creştinism, islamism) şi, prin extindere de sens, a devenit o disciplină de interpretare aplicată oricărei forme de spiritualitate (filozofie, psihanaliză, artă, politologie etc.) şi oricărui text.

Cunoaştem, în cultura română, erminiile, un fel de manuale-manuscrise ale vechilor pictori de biserici şi mănăstiri, prin care se transmiteau de la o generaţie de artişti la alta secrete tehnice legate de practicarea artei lor.

Numitorul comun al tuturor demersurilor hermeneutice este ideea că obiectul supus ana­lizei (un fenomen natural, un text sacru, o orientare filozofică, o operă de artă, un ansamblu ideologic, un text literar etc.) are un sens apa­rent, vizibil pentru toţi, dar superficial, şi un altul profund, greu accesibil, dar substanţial şi autentic.

Limitându-ne la literatură, e de observat că hermeneutica sau sinonimul ei, exegeza, presupune existenţa în text a mai multor sensuri. Există, pe de o parte, sensul pe care l-a introdus intenţionat autorul, apoi sensurile pe care le poate lua textul, indiferent de intenţiile autorului şi, în sfârşit, sensurile pe care i le atribuie cititorul, indiferent nu doar de intenţiile autorului, dar uneori chiar şi de realitatea textului. În zilele noastre, de exemplu, come­dii­le şi momentele lui Caragiale au sensul satiric introdus de autor cu aplicare la realităţile vre­mii lui, dar şi sensuri generate de capacitatea textelor de a ilustra mentalităţi, comportamente, situaţii ale timpului nostru, la distanţă de peste un secol de crearea lor. Acestora li se adaugă sensuri pe care fiecare cititor, cu sensibilitatea, experienţa literară şi de viaţă individuale, le introduce potrivit preocupă­rilor şi, uneori, obsesiilor sale. Fiecare dintre noi avem o lectură hermeneutică proprie, diferită, fie şi infini­tezimal, de lectura celorlalţi.

De aceea, când un critic imaginativ – criticul e şi el un cititor, dar cu o iniţiere mai avansată – a făcut din societatea caragialiană  o lume totalitară (Mircea Iorgulescu, în Marea trăncănea­lă), felul său de a descifra sensuri ascunse în codul literar al lumii lui  Caragiale putea fi contestat, dar era legitim. Nu contează că poate  însuşi Caragiale nu ar fi fost de acord cu ele.

Tot astfel, în literatura română, Mihai Eminescu, Tudor  Arghezi, Liviu Rebreanu şi, în general, toţi marii scriitori şi poeţi din toată lumea şi din toate timpurile sunt admiraţi nu doar pentru partea conşti­entă, intenţionată a scrierilor lor, ci şi pentru ceea ce ei înşişi n-au bănuit că ar exista în ele (în mod real sau doar atribuit de cititorii lor târzii). Este procesul invers al eroziunii acelor scriitori care, celebri la un moment dat, îşi pierd ulterior orice interes. Textul lor nu mai este activ, iar cititorul, plictisit, nu-l mai conec­tează cu sine, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, se străduieşte să-l parcurgă până la sfârşit.

- Publicitate -
- Publicitate -

Ultimele articole

Felix Auger-Aliassime și Kyrgios, eliminați de la OBN Montreal

Omnium Banque Nationale de la Montreal a pierdut azi doi dintre favoriții publicului, inclusiv pe canadianul Felix Auger-Aliassime. În primul...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -