O noapte furtunoasă la Vila Veta

Din cauza drumului Cristinei în România, mi-am petrecut ultimele trei săptămâni cu Alain, deci departe de laptop. Noroc cu Sorin, care-i pe cale să devină trimisul meu permanent tot pe-acolo.

***

Blocuri vechi, blocuri “reabilitate”, blocuri noi. Apartamente cu şi fără repartitoare de căldură (în pri­me­le se dârdâie, în cele din urmă se cheltuie mult cu întreţi­nerea), ori cu centrală proprie. Câini pe stradă, câini în scara blocului, frumoşi şi blânzi. (Mai puţin blânzi la lăsarea întunericului, când umblă în haită. Atunci sunt ca adolescenţii scăpaţi de sub control, cei pe care “îi strică anturajul”). Membri ai familiei (o bunică şi-un tată – ai Cristinei, unchi, mătuşi, veri şi verişoare, nepoţi şi nepoa­te), fiecare cu problemele specifice vârstei, foarte diverşi în pensii şi salarii, în maşini şi locuinţe, în voiaje şi – pentru tineri – prezente studii. Prieteni care-o duc extrem de rău cu banii (un jurnalist cu 4-5 salarii neplătite, un scenarist cu un proiect acceptat, dar aflat – financiar – pe jantă). Foşti colegi de liceu (făcut la Craiova) care-o duc extrem de bine (o proprietăreasă de fostă companie de stat, un consilier municipal). Foşti colegi de facultate (făcută la Bucu­reşti), unii cu o situaţie economică înfloritoare (un director de fonduri de investiţii cu poza dată la ziar în zilele care au urmat întâlnirii noastre), alţii, nu chiar aşa (unul care îşi îneacă rapid elocinţa în carafa cu vin). Mulţi tineri (copii ai foştilor colegi, nepoate) care-şi fac ori îşi vor face studiile universitare în Europa, cu pre­dilecţie în Danemarca şi Olanda, dar şi în Elveţia şi Marea Britanie. Politica zilei (Băsescu, medicul Arafat, bani murdari pentru Geoană la ultimele alegeri, etc) e aşa cum o poate vedea oricine pe net. Partea indiscu­tabil bună rămâne teatrul.

***

O noapte furtunoasă este, cronologic, prima piesă a lui Caragiale. La premiera ei, scriitorul avea 27 de ani. (La premiera dramei Năpasta, care practic îi încheie ca­-riera de dramaturg, va avea 38). Replica definitorie a piesei este, cred, “Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist…”, şi ea îi apar­ţi­ne lui jupân Dumitrache. Alte replici greu de trecut cu vederea: “E băiat bun, d-ai noştri, din popor” (poliţaiul), “Box populi, box dei!” (studentul jurnalist Rică Venturiano), “Ştii cum e Veta mea… ruşinoasă” (tot jupân Dumitrache), ori “Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront!” (Ziţa). Pentru fiecare din cele trei come­dii care au urmat debutului amintesc câteva replici intra­te, practic, în folclor. Din Conu Leonida faţă cu reacţiunea: “Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva”, “Vezi bine; pensia e başca.” Din O scrisoare pierdută: “famelie mare, remuneraţie mică, după buget”, “Ai puţintică răbdare” , “tră­dare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi…”, “Eu pentru cine vo­tez?” Din D-ale carnavalului: “Bibicule, Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploeşti…”, “Ce căuta neamţul în Bulgaria?”

Cu un asemenea bagaj, comediile lui Caragiale au intrat adânc în mentalul români­lor. Mulţi cred că o nouă punere în scenă a orică­reia dintre ele nu le-ar mai aduce nimic nou, că deja le-au văzut ori le ştiu pe toate. Calea sigură de a combate o asemenea opinie şi de a atrage spectatorii este actualizarea piesei, prin mijloace regizorale şi scenografice. Miza este regăsirea strălucirii textului original. Noua punere în scenă a Nopţii furtunoase, la Teatrul Naţional din Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu şi sceno­gra­fia Liei Dogaru, tocmai acest pariu îl reuşeşte, la superlativ. Acţiunea piesei pare mutată direct în România postcomunistă. Nici moravurile (amantlâcurile), nici frămân­tările politice (“urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi…”) n-au avut nevoie de vreun “face lifting”. S-a lucrat la amănunte.

Locuinţa negustorului se numeşte, conform unui înscris la vedere, Vila Veta. Locul desfăşurării acţiunii, pentru ambele acte, nu mai este o odaie, de presupus salonul casei, ci curtea vilei. Gardul curţii este făcut din ciment şi geam, poarta este pe rotile şi acţionabilă prin telecomandă. Chiriac şi Spiridon nu mai locuiesc în odăi ale casei, dimensionate după rangul fiecăruia. Acum Chiriac are la dispoziţie o rulotă, în timp ce Spiridon se mulţumeşte cu un cort. Alte mici amănunte sunt observate numai de spectatorul ager (gardul din dreptul rulotei este din uluci, materialele moderne fiind rezervate vecinătăţii vilei).

Jupân Dumitrache (Ion Colan) şi poliţaiul Nae Ipingescu (Valentin Mihali) beau bere la canetă. Alături de Rică Venturiano (George Albert Costea), sunt perso­-najele cel mai puţin modernizate.

Veta (Cerasela Iosifescu) îşi îneacă amărăciunea pri­lejuită de gelozia lui Chiriac (Cătălin Băicuş) în “lucru”. În text, lucrul este cusutul galoanelor la haina de sergent de gardă civică a lui Chiriac. În piesa jucată, este pusul aspiratorului. În scena împăcării, Veta afi­şea­­ză o senzualitate demnă de un dans la bară. Scena amo­rului se lasă cu strigături înfocate şi cu picioarele săltate ale aceleiaşi, vizibile prin fereastră. Scena retra­gerii lui Chiriac, la solicitarea Vetei (“Zău, sunt obosită grozav”), schimbă înţelesul noţiunii de obo­seală, depla­sând accentul dinspre nervii obosiţi de cearta anterioară spre reconfortanta oboseală fizică.

Chiriac se deplasează cu o motocicletă. Stimulat de chemările fără vorbe ale Vetei, pătrunde motorizat chiar şi în vilă! Când, gelos, ameninţă cu sinuciderea, metoda aleasă nu mai e străpungerea cu vergeaua puştii, ci autoimolarea, folosind benzină din bidon.

Ziţa (Raluca Păun), prin robusteţe şi temperament pus în slujba pasiunii, seamănă cu sora lui Tony, din The Sopranos. Educată la pension, pronunţă franţuzeşte vorba neaoşă (de origine turcă) maidan. Biletul de amor primit de ea de la Rică Venturiano are anexată o poezie, pe foaie separată. Când Ziţa o citeşte, trebuie să-şi folosească imaginaţia, pentru că silabele finale ale versurilor lipsesc. Mesagerul Spiridon utilizase foaia la rulatul unui trabuc, din care apucase să pufăie de câteva ori. Trabucul, conform unei suspiciuni prealabile a lui Jupân Dumitrache, pare să fie din “iarbă”.

Reacţia sălii a fost vie: s-a râs cu hohote, cu un plus de intensitate printre tinerii (elevi de liceu, ori studenţi) care au ocupat câteva dintre primele rânduri.

Publicul şi Caragiale sunt marii câştigători.