Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900, la Lyon, într-un mediu aristocratic. Tatăl, Jean, viconte de Saint-Exupéry, era un ins plin de farmec, dintr-o familie de nobili sărăciţi, iar mama, Marie de Fonscolombe, cultivată şi cu talente multiple, se trăgea dintr-o familie extrem de bogată de negustori, înnobilată în secolul al XVIII-lea.
Antoine era al treilea din cei cinci copii ai familiei Saint-Exupéry, atmosfera familială era luminoasă şi caldă, dar în 1904, Jean de Saint-Exupéry moare subit datorită unui atac de cord. Cel mai mare dintre copiii rămaşi orfani, Madeleine, avea şapte ani, iar cel mai mic, Gabriel, un an. Antoine avea patru.
Probabil că frăgezimea vârstei a anulat şocul psihologic produs de pierderea tatălui. Şi, în plus, mama, prin personalitatea, optimismul şi sensibilitatea ei a ocupat repede golul afectiv lăsat de dispariţia soţului ei.
Copilăria fraţilor Saint-Exupéry se petre-ce în castelul Saint-Maurice al mătuşii lor Gabrielle, contesă de Tricaud, unde Marie de Fonscolombe se sta–bileşte o vreme cu copiii. Iar copilăria aceasta este mirifică.
Castelul, cu o arhitectură neoclasică, con-struit în timpul lui Ludovic al XVI-lea, era înconjurat de un parc intins care, cu brazii lui se-culari, li se părea copiilor un tărâm de aventuri imprevizibile. Jocurile lor, lipsite de orice îngrădire, continuau în zilele cu ploaie în interiorul castelului, când ei se transformau în căutători de comori ascunse. În plus, Marie de Fonscolombe se ocupa îndeaproape de instruirea lor, fără program, fără constrângeri, fără reguli severe, urmând şi cultivând exclusiv înclinaţiile lor naturale, ca, s-ar zice, o adevărată precursoare a pedagogiei Freinet. În prim plan, se afla muzica studiată sub conducerea lui Anne-Marie Poncet, fiica directorului Operei din Lyon. Seara, Marie de Fonscolombe cânta la pian sau la armonică iar copiii ei alcătuiau un cor aidoma copiilor lui Von Trapp din celebrul film Sunetul Muzicii.
Antoine era un lider care se distingea prin fantezia cu care inventa noi jocuri şi istorii pasionante. Nu-i plăcea să fie deranjat când începea să povestească şi, dacă era chemat, striga că nu poate veni: ĂSunt în avion!”
Era o premoniţie sau o timpurie manifestare a unui impuls care-i venea din adânc, derivat din cine ştie ce arhetip inconştient?
După ce, la 12 ani, se suie pentru prima dată ca pasager într-un avion, la 21 de ani, Antoine de Saint-Exupéry abandonează studiile de arhitectură şi se consacră pilotajului. Devine pilot de cursă lungă, pentru asigurarea legăturilor poştale între Europa şi diferite destinaţii din Africa şi America de Sud, apoi pilot militar.
Demobilizat în urma înfrângerii Franţei, pleacă în Statele Unite şi reintră în luptă în 1943. La 31 iulie 1944 este trimis într-o misiune de recunoaştere aeriană – ultima din cele cinci la care era programat să participe! – spre a culege înformaţii despre mişcarea dispozitivelor germane. Nu mai revine niciodată la bază. Trupul îi este de negăsit şi dispariţia lui Saint-Exupéry intră în legendă. Târziu, după aproape şase decenii, în 2003, sunt descoperite rămă-şiţe ale avionului său pe fundul mării, în dreptul coastelor Marsiliei.
Era, în clipa dispariţiei, un scriitor celebru datorită în primul rând nuvelei pline de poezie şi unanim admirate, adevărată perlă a literaturii din secolul trecut, Micul Prinţ.
În 2008, un fost artilerist german, în vârstă de 85 de ani, a pretins că el a fost cel care a doborât avionul lui Saint-Exupéry în 1944. Mărturia lui, neverificabilă, era impregnată de regret: Saint-Exupéry era autorul lui preferat.
De la Antoine de Saint-Exupéry a rămas o operă nu foarte întinsă, dar plină de viaţă, de autenticitate, luminată de reflecţii rafinate, o operă sensibilă, populată de personaje care nu pot fi uitate şi de situaţii limită care le pune la încercare vitalitatea și forța caracterului. Curierul de sud (1929) şi Zborul de noapte (1931) strânse între coperţile unui singur volum se inspiră din experienţa autorului, la începutul carierei sale de pilot. Sunt două romane despre singurătatea piloţilor, despre dragoste, despre responsabilitate şi culpabilitate. Nuvela Micul prinţ (1942), scrisă în Statele Unite, a fost tradusă în 180 de limbi şi vândută în peste 80 de milioane de exemplare. Este o poveste sapienţială, poetică, plină de umor cu punctul de plecare într-o experienţă reală a autorului-pilot, şi anume un accident de avion care l-a forţat în 1935 să rătăcească, epuizat de sete şi de foame, împreună cu mecanicul său, timp de trei zile în deşertul Saharei.
Citadela (1948) este un roman publicat postum, precumpănitor reflexiv, considerat de critică drept o sinteză finală a gândirii lui Antoine de Saint-Exupéry.
