În comunism se purta griul

Laci Vasile Ţompi Brandsch

Timp de mai bine de un an, am evocat în Pagini Româneşti, sub titlul generic “Amintiri de dinainte de libertate”, experienţa pe care am trăit-o în vremea regimului Ceauşescu, după ce am realizat şi distribuit manifeste anticomuniste – tentativa de a fugi din ţară, arestarea de către Securitate la 24 octombrie 1989, detenţia în celulele Departamentului Securităţii Statului din Bucureşti, eliberarea pe 22 decembrie şi participarea la Revoluţia din 1989.

În ultimele săptămâni de arest, l-am avut coleg, în celula numărul 4, pe Ţompi Vasile, zis Laci, despre care am crezut că a fost împuşcat în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, de către forţele de Securitate. Din acea noapte, nu am mai aflat absolut nimic despre el. Până acum câteva săptămâni, când am primit un mesaj, semnat chiar de Laci, pe adresa redacţiei. O cunoştinţă de-a lui din Montréal i-a dus, cu o întârziere de mai bine de un an, un exemplar din Pagini Româneşti, din octombrie 2010, în care vorbeam despre momentele petrecute împreună în aceeaşi celulă.

Astfel, după 22 de ani, am aflat că Laci nu a murit, aşa cum crezusem atunci, şi că trăieşte în continuare în oraşul Mediaş. Bucuria regăsirii a fost urmată imediat de invitaţia de a-şi scrie povestea în Pagini Româneşti. Aşadar, începând cu acest număr, veţi putea citi “filmul” acţiunii anticomuniste pe care Ţompi Vasile Ladislau, împreună cu alţi doi (chiar trei) prieteni, a pus-o la cale în 1989 şi care a dus la arestarea grupului, pe 4 decembrie 1989. (George Sava)

Filmul acestei acţiuni are trei actori principali: eu, Ţompi Vasile Ladislau (actualmente Brandsch Vasile Ladislau), născut la 20 iulie 1966, Cocoş Radu Dumitru, născut la 6 iunie 1967, Coman Horaţiu Tiberiu, născut la 18 noiembrie 1962, şi un al patrulea, de care eu personal am aflat la câteva zile după eliberare, Poienaru Sebastian. Cadrul acţiunii este oraşul Mediaş, judeţul Sibiu, un oraş industrial al “epocii de aur”, cu o populaţie, atunci, de aproximativ 70.000 locuitori, de diferite etnii: români, maghiari, saşi, romi şi evrei. Eu lucram la Întreprinderea Judeţeană pentru Recuperarea şi Valo­rificarea Materialelor Refolosibile (IJRVMR), ca expeditor de vagoane cu fier vechi, Radu muncea la Fabrica de Relee, iar Horaţiu, la Fabrica de Sticlărie Vitrometan, toate din Mediaş.

Dacă aş căuta o culoare care să indice atmosfera mentală pe care societatea o amprentase în noi, în acei ani, griul ar fi “culoarea” corectă. Un gri sufocant, care parcă ne împingea de la spate într-o direcţie tulbure, cu final complet incert. Mulţi oameni criticau regimul comunist, lipsa hranei şi a libertăţii de exprimare şi deplasare. Şi mai mulţi tremurau de frică, stăpânindu-şi limbile, ferindu-se să vorbească unii cu ceilalţi. Doar unora le convenea totul de minune. Câţiva dintre ei erau în jurul nostru, luând chipul unor colegi de muncă, şefi, vecini.

Eram sătui de cultul personalităţii. Pe măsură ce viaţa devenea tot mai grea, laudele aduse “conducătorului iubit” Nicolae Ceauşescu creşteau. Zi de zi, sistemul dădea rateuri în toate domeniile, dar “realizările” Partidului Comunist Român erau tot mai elogiate – planuri depăşite în fabrici şi pe ogoare, toate fiind de fapt rapoarte mincinoase ale incompetenţilor ce nu aveau alt scop în viaţă decât păstrarea privilegiilor de şefi şi căpătuirea pe orice cale. Era modul lor de a supravieţui, pe spinarea altora. Eram furioşi chiar şi pe părinţii noştri, cărora le ziceam: “de ce tăceţi şi nu vă strigaţi păsurile?” Se supuneau unui jug invizibil, ferindu-se să dea ceva de bănuit “organelor” şi refuzând să acţioneze în vreun fel. Din teamă, din grijă pentru familie, din speranţa că poate alţii le vor rezolva problemele.

Ne întâlneam aproape zilnic – Radu, Horaţiu, Horea (fratele mai mare al lui Radu) şi cu mine – acasă la Horaţiu, unde ascultam Beatles, Rolling Stones, muzică de genul acesta. Chiar şi Europa Liberă. Şi iată că, într-o zi, întorcân­du-mă de la muncă cu un teanc de reviste germane Bunte (predate ca deşeu de către un sas ce urma să emigreze în Germania), dialogul nostru a alunecat pe făgaşul care a devenit mai apoi izvorul acţiunilor noastre. Le-am arătat po­ze­le caricaturale ale cancelarului Helmut Kohl, zicându-le: dacă nemţii, care o duc bine, îşi critică liber cancelarul, noi de ce n-am avea voie să criticăm dictatorul ţării noastre? Toţi comentează, generalizam eu, dar nimeni nu vrea să rişte. Ar trebui să facem noi ceva. De aici a pornit totul.

La întreprindere, munca mea principală consta în deplasarea la gara de mărfuri Mediaş şi depunerea unei cereri pentru un număr de vagoane, pentru a fi încărcate cu fier vechi. În timp ce vagonul era încărcat, eu scriam scrisoarea de trăsură care însoţea fiecare vagon în parte. În pauze, cutre­ieram curtea întreprinderii, în căutare de cărţi şi reviste aruncate de cetăţenii care reuşeau să emigreze. Majoritatea oamenilor erau saşi, pe care România îi vindea de fapt Republicii Federale Germania. R.F.G. plătea o sumă de bani pentru fiecare persoană căreia i se permitea să emigreze.

Era mijlocul lunii octombrie 1989, iar în noiembrie urma să se desfăşoare Congresul al XIV-lea al PCR, care avea să fie şi ultimul. Un banc care circula pe atunci suna cam aşa: Secretarul de partid: “Tovaraşu’ Ytzik, de ce nu v-aţi prezentat la ultima şedinţă de partid?” Ytzik: “Dacă ştiam că e ultima, veneam.” Eu şi prietenii mei ne-am înţeles să scriem manifeste pe foi albe, format A4, pe care să le distribuim. Prietenii mei au cochetat un timp cu ideea de a le arunca din turnul saşilor, dar ar fi fost o risipă, fiindcă fanaticii fideli ai partidului comunist le-ar fi adunat rapid, iar impactul ar fi fost mic. Am hotărât atunci să le expediem pe calea poştei. Prin urmare, timp de o săptă­mână, zilnic, am început să vizităm clădirea Poştei şi Telefoanelor din oraş.

Subtilizam câte o carte, care avea numerele de telefon, adresele şi numele abonaţilor, iar a doua zi, ascunsă în haină, duceam cartea înapoi, luând alta în schimb. Cu cartea de telefon sub braţ, în fiecare zi, luam drumul spre sediul operaţiunii noastre: casa în care locuia Horaţiu, împreună cu mama lui, tanti Cheta (Lucreţia). Tatăl lui murise de câţiva ani. Acolo scriam simultan, fiecare din noi, nume şi adrese, alese mai mult la întâmplare. Eu încercam să stabilesc două criterii de alegere: numele de familie să fie unul comun, larg răspândit, iar adresele să fie pe cât posibil aflate pe aceeaşi stradă a oraşului. De ce? Nu ştiu, probabil îmi închipuiam că asta va îngreuna posibila noastră depistare. Am reuşit să respect doar parţial cele două criterii, pentru că, atunci când oboseam să scriu, mă grăbeam şi cred că fiecare din noi făcea la fel. Astfel am reuşit să copiem cam trei sute de nume şi adrese din localităţile Iaşi, Braşov, Cluj, Bucureşti, Ploieşti, Timişoara, Sibiu.

Accesul la copiatorul Xerox de la serviciu era dificil şi periculos, putând stârni suspiciuni din partea colegilor de birou. Am preferat aşadar indigourile, pe care, în majoritate, le-am subtilizat de la serviciu (le luam pe cele folosite la completarea scrisorilor de trăsură). Am făcut câteva probe şi am stabilit că două foi de indigo sub originalul pe care scriam erau optime. Seara, lucram la lumina slabă a becului din tavan, iar cel ce stătea de pază se uita pe geam şi în curte. Era o prevedere dictată de imaginaţia noastră. Ne închipuiam că, în acea fază a acţiunii, cineva ar putea să bănuiască sau chiar să ştie ce făceam noi acolo.

Aveam nevoie de multă hârtie. De la serviciu, nu am reuşit să subtilizez (fur) decât vreo 50 de coli albe, format A4. Restul le-am cumpărat fiecare din noi, pe cheltuiala noastră, la fel cum am procedat şi cu plicurile şi timbrele poştale. Îmi amintesc şi acum privirea curioasă a vânză­toarei de la librărie. Banii i-am sacrificat bucuroşi, mai ales că nu prea aveam ce cumpăra cu ei. Fiecare din noi mai cumpăram cărţi să citim, dar oferta era jalnică, aşa că nu aveam pentru ce economisi. Cel mai greu pentru noi a fost să ne stăpânim frica. Frica de a fi prins când “împrumutam” cărţile de telefoane. Frica de a fi întrebaţi ce facem cu atâtea foi de hârtie sau indigo ori de ce aveam nevoie de atâtea timbre poştale.

Clipa de cumpănă, în care am hotărât să acţionăm, trecuse, iar acum acţiunile noastre curgeau pe făgaşul “normal”. Libertatea de a acţiona devenise necesitatea de a acţiona, iar necesitatea e una din legile care guvernează supravieţuirea, astfel că liberul arbitru era clar direcţionat către un scop. Dar scopul e cel care dă o formă anume li­-bertăţii, limitând-o în nişte tipare care anulau libertatea de a acţiona, transformând-o în obligativitatea de a acţiona, iar noi ne supuneam necesităţii unei societăţi care vroia să fie liberă. Eram unele din instrumentele ei. Filozofiile acestea încă nu ne preocupau atunci. Pe atunci doar simţeam că ceva trebuia făcut şi că, fără ca noi să ne implicăm personal, direct şi cât de imediat posibil, nimic nu se va schimba. Rotiţele care eram doreau să dea o nouă direcţie complexului mecanism care era societatea românească. Important era să facem noi ceva, să trecem de bombăneli. Singura şi adevărata noastră bucurie venea din interior, din libertatea de a gândi. Încântarea minţii cu înţelegeri noi devenise un fel de viaţă pe care o căutam zilnic. Limitarea posibilităţii de a acţiona nu ne putea încătuşa mintea. Dădeam frâu liber fanteziei, citind, dar şi scriind literatură ştiinţifico-fantasti­că. Eram membru al Cenaclului Science Fiction Mediaş, împreună cu alţi “zburători pe aripile imaginaţiei”,  printre care inginerul Sorin Moraru, conducătorul cenaclului.

Cinci caiete, trei vocabulare şi vreo 30-40 de foi mi-au fost confiscate la percheziţie, toate fiind nuvele, povestiri şi idei pentru scrierea unor cărţi cu tematică science-fiction. Citindu-le, securiştii, împreună cu un tânăr ce purta titlul de “psihologul unităţii”, râdeau de mine, spunându-mi “nebunul, ţicnitul”.

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare