În oglindă (preambul)

Nu avem decât o singură posibilitate să ştim cum arătăm: să ne privim în oglindă. Dar imaginea de acolo, dacă o luăm ca atare, este falsă. Dreapta noastră devine stânga personajului din oglindă, stânga devine dreapta; oare nu se întâmplă la fel şi cu celelalte componente ale identităţii noastre? Nu cumva ceea ce vedem în oglindă este exact inversul a ceea ce e în realitate? Putem vedea un ins inteligent, rafinat, simpatic sau, dimpotrivă, un personaj cu privirea stinsă, frust şi nesuferit, în vreme ce, în realitatea de dincoace de oglindă, cel care se vede dotat cu toate calităţile poate fi un mediocru patent, iar cel care nu se stimează şi nu se iubeşte să fie o persoană agreabilă şi fermecătoare.

Oricum ar fi, ceea ce vedem în oglinda noastră este o imagine subiectivă. Aceasta ne avantajează şi ne dă energie sau, dimpotrivă, ne deserveşte şi ne descurajează.

Dar, dacă ne vom privi şi în oglinda pe care o alcătuiesc ceilalţi din jurul nostru, vom avea şansa ca, asociind cele două imagini, analizându-le şi eliminând ceea nu ne corespunde, să obţinem o imagine mai apropiată de ce suntem în realitate. În niciun caz ea nu va fi, în cele din urmă, una la care să nu putem adera.

- Publicitate -

Reluând aceste mărunte exemple şi ri­dicându-le la nivelul de generalitate al unui popor, am putea spune acelaşi lucru, şi anume că multe dintre lucrurile bune sau rele pe care le ve­dem noi, ca români, la români, trebuie controlate, verificate, amendate prin ceea ce văd ce­lelalte neamuri la noi.

E evident că niciun popor nu se desolidarizează – şi nu are de ce s-o facă, dacă vrea să dureze – de identitatea sa cea mai profundă. Şi chiar dacă noi, ca străini, putem ierarhiza istoria, tradi­ţiile etc. altor neamuri  (în eventuale „evaluări” precum englezii au avut o istorie mai glorioasă decât albanezii sau bucătăria francezilor este mai rafinată decât a grecilor), în realitatea concretă, oricum ar arăta istoria şi tradiţiile unui popor, el găseşte totdeau­na în ele suficiente motive să se mân­dreas­­că şi să se considere, dacă nu supe­rior, măcar egal tuturor celorlalte neamuri.

Şi e firesc să fie aşa. Fiindcă siguranţa aceasta se bazează nu doar pe adevăruri, ci şi pe stereotipuri, deseori mai influente şi mai “contagioase” decât adevărurile.

Stereotipurile nu sunt neadevăruri, ci adevăruri devenite lucruri atât de comune, de banale şi de unanim acceptate, încât nimeni nu simte nevoia să le mai verifice. Iar în această lipsă de verificare se ascunde riscul ca ele să-şi piardă substanţa şi să devină neadevăruri. Pentru că, în timp ce cunoaşterea a avansat, ele au rămas mereu neschimbate.