Recensământ 2011. Ca şi Canada, România are nevoie de imigranţi

În februarie, odată cu anunţarea rezultatelor recensă­mân­tului din 2011, am aflat că România mai are doar 19 milioane de locuitori. La recensământul din 2002, românii erau 21,7 milioane. O pierdere, în 9 ani, de peste 2,5 milioane de cetăţeni.

România a mai avut 19 milioa­ne de locuitori în 1966. Dar să nu ne facem iluzii. Ceauşescu a mărit natalitatea prin decrete (celebrul decret 770 din 1966, care interzicea avortul). Noi nu vom asista prea curând la o inversare a trendului descrescător pe care se află acum populaţia ţării. Mai mult, situaţia se va înrăutăţi: în 2011, numărul nou-născuţilor a fost de 196.373, cel mai mic înregistrat în ulti­mii 64 de ani. În ultimii 20 de ani, România nu a mai avut un spor natural pozitiv. Din 1992 şi până în 2011, România a pierdut, din cauza sporului natural negativ, 733.000 de persoane.

O altă mare problemă a României? Migraţia externă. Conform rezultatelor preliminare ale recen­să­mân­tului, 910 mii de persoane locuiesc în afara graniţelor. Această cifră nu-i include pe cei plecaţi pe perioade mai mici de un an. Aşadar, în ţară se află şi mai puţini români decât cei raportaţi oficial.

Eurostat, Institutul de statistică al Uniunii Europene, estima că, între 2002 şi 2009, s-au stabilit în ţări ale UE două milioane de români. Iar dacă-i punem la socoteală şi pe aceia care s-au instalat pe continentul american în această perioadă, cifra urcă foarte mult. Scăderea populaţiei înseamnă mai puţini bani europeni pentru România, mai puţini europarlamentari şi, cel mai grav, mai puţini oameni care plătesc impozite în ţară.

În timp ce România pierdea 12% din populaţie, Canada anunţa, ca rezultat al recensământului din acelaşi an 2011, că populaţia sa a crescut cu aproape 6%, consemnând cea mai mare creştere din rândul ţărilor G8 (cele mai dezvol­tate opt ţări ale lumii).

Astfel, populaţia Canadei a ajuns la 33.476.688, aproape dublu faţă de populaţia înregistrată la recensământul din 1961.

Pentru prima dată în istoria Canadei, vestul are o populaţie mai mare decât estul ţării. În British Columbia, Alberta, Saskatchewan şi Manitoba trăiesc acum 30,7% dintre canadieni, faţă de 30,6% în Québec şi provinciile atlantice.

Sporirea numărului canadienilor se explică însă doar parţial prin natalitate. Cu o rată a natalităţii de 1,67 copii pentru fiecare femeie, creşterea populaţiei Canadei se datorează în proporţii covârşitoare (două treimi) imigraţiei. Mai mult, Statistique Canada spune că, peste 50 de ani, creşterea populaţiei ţării va depinde exclusiv de numărul străinilor care vor dori să se stabilească în această ţară.

Revenind la cazul României, este clar că rata natalităţii nu are cum să se schimbe prea mult datele problemei. Întrebarea care se pune este dacă imigraţia ar putea fi o soluţie la problemele demo­grafice ale ţării. Ar putea cumva Canada să devină un exemplu pentru România în această privinţă?

Chiar dacă România nu oferă condiţiile de viaţă din Canada, ea este totuşi o ţară membră UE şi pre­zintă, din această poziţie, anumite avantaje, care o pot face atractivă pentru cetăţenii altor ţări.

Spre exemplu, am putea prelua din modelul canadian progra­me­le de imigrare pentru investitori. Canada cere o avere netă de 1,6 milioane dolari şi un depozit de 800.000 de dolari (bani care sunt retur­na­ţi, fără do­bân­dă, după cinci ani şi două luni). În schimb, investitorul respectiv prim­eşte încă de la început rezidenţa canadiană, cu tot ceea ce decurge din aceasta. Cu un barem mai mic, desigur, şi România ar putea atrage investitori. Avantaje: pe lângă faptul că statul ar avea fonduri suplimentare de investit pentru cinci ani, această categorie de imigranţi ar crea şi locuri de muncă.

De la Québec, s-ar putea prelua modelul cursu­rilor de învăţare a limbii, care să faciliteze integrarea noilor veniţi. Pentru un chinez, de exemplu, a învăţa româ­na sau franceza reprezintă acelaşi efort, probabil. În plus, faptul că studenţii arabi de pe vremea lui Ceauşescu au învăţat limba foarte bine (numele de Raed Arafat vă spune ceva?) arată că aceasta nu este o misiune imposibilă.

Printre zecile de clişee despre români, se află şi cel care spune că suntem un popor ospitalier şi că acest lucru este foarte apreciat de străinii care vin în vizi­tă. Cu condiţia să vină la timp şi să plece repede. Altfel, primirea care li se rezervă e mai aproape de scandările de pe stadioane, cu pe ei, pe ei, pe mama lor. Probabil că, în viitor, românii chiar vor trebui să transforme clişeul ospitalităţii într-o caracteristică naţională de bază, dacă vor să mai însemne ceva ca naţiune.

E greu de înţeles faptul că, în continuare, statul român se raportează la stră­ini ca la duşmanii popo­rului. E suficient să vizitaţi site-ul Oficiului Român pentru Imigrări (ORI). Pe prima pagină, sunteţi invitaţi să turnaţi orice străin care stă ilegal în România, iar în pagina de comunicate de presă, instituţia se laudă cu prinderea câte unui albanez, turc sau moldovean care lucra în Ro­mânia fără forme legale. Pentru obţinerea cetăţeniei române, se cere o declaraţie la notariat prin care solicitantul declară că, în prezent, nu întreprinde şi nu sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept, ori a siguranţei naţionale şi nici în trecut nu a desfăşurat asemenea activităţi. E comic, să o recunoaştem.

Cine ar fi imigranţii care ar putea opri declinul demografic al României? Conform statisticilor ORI, cei mai mulţi solicitanţi de permise de şedere provin din Moldova, Turcia şi China.

Nu credeţi că imigraţia este o soluţie? Pentru perioada 2030-2035, progno­ze­le arată că vor ieşi la pensie două milioane de români şi vor intra pe piaţa muncii aproximativ un milion de persoane. Pentru a putea susţine sistemul de pensii sau pe cel de sănătate, statul român va avea nevoie să “importe” plătitori de taxe şi impozite.