Guvernul federal a înfiinţat, în 1969, un Centre d’apprentissage interculturel, care ţine astăzi de Ministerul canadian de Externe. Centrul asigură personalului care urmează să lucreze în ţări străine o “instruire interculturală”, prin intermediul unor baze de date despre toate ţările cu care Canada are relaţii diplomatice. O secţiune aparte a fiecărei baze de date este rezervată contactelor cu locuitorii ţării respective, virtuali colegi şi parteneri în realizarea unor proiecte.
Spre a facilita aceste contacte, sunt expuse două puncte de vedere: unul local, al unui nativ din ţara analizată, şi al doilea canadian, din partea unei persoane care a lucrat sau a călătorit în ţara respectivă şi a dobândit o anume experienţă, demnă de împărtăşit şi altora.
Expunerile ating un mare număr de subiecte: conversaţiile, stilurile de comunicare, codurile vestimentare, punctualitatea, cum să stabileşti relaţii pozitive, cum se gestionează conflictele la locul de muncă, atitudinea localnicilor faţă de religie, clase sociale, egalitatea sexelor şi originea etnică, ce filme, cărţi, feluri de mâncare şi situri web sunt recomandabile, ce stereotipuri pot dăuna bunelor relaţii etc.
Se pare că nu e chiar atât de simplu pentru un străin să converseze cu noi, românii. El trebuie să desfăşoare o întreagă strategie de captare a bunăvoinţei noastre, să manifeste prudenţă şi tact în discuţiile despre ţigani, să aprecieze peisajele, monumentele istorice şi ţuica. De asemenea, e bine să nu-şi dezvăluie salariul, deşi veniturile sunt adesea subiecte de conversaţie, şi să nu critice comunismul în faţa noastră, fiindcă ne-am putea considera ofensaţi.
Altminteri, suntem ca toţi europenii. Cel puţin cam aşa se înţelege din experienţa persoanei care exprimă punctul de vedere canadian.
Întrebare: Mă întâlnesc pentru prima oară cu cineva şi vreau să fac o bună impresie. Care ar fi cele mai potrivite subiecte de abordat?
Punctul de vedere românesc:
Românii au trăit mai mult de 40 de ani sub un regim care descuraja contactele cu străinii. Ei abordează străinii altfel decât pe compatrioţii lor. În timpul primelor întâlniri, se presupune că reprezentanţii altor culturi îşi asumă identitatea naţională (conformă stereotipurilor). Astfel, un canadian este privit ca fiind mai puţin agresiv decât un american, dar mai direct şi mai puţin arogant decât un francez.
Barierele ideologice şi poliţieneşti nu mai există în România şi oamenii sunt acum deschişi la contactele cu străinii. Nu mai sunt subiecte interzise, dar străinul îşi va da repede seama că interlocutorii săi sunt mai interesaţi de probleme care-i privesc îndeaproape – personale, politice, economice sau internaţionale – decât de altele. Ocupaţia şi zona de origine sunt subiecte adecvate pentru a face cunoştinţă. Vremea este un subiect printre altele.
Judecăţile de valoare sunt rău văzute la început, dar odată ce s-a stabilit comunicarea, a critica, a judeca şi a eticheta oamenii şi comportamentele lor devine o regulă de joc.
Umorul este totdeauna preţuit pentru a sparge gheaţa şi a destinde comunicarea. Umorul românesc este suculent şi, uneori, absurd şi negru. Românilor le plac jocurile de cuvinte şi quiproquo-urile
Punctul de vedere canadian:
Am constatat că subiectele de cel mai mare interes pentru românii pe care i-am cunoscut erau ţara de origine, familia (de exemplu “Sunteţi căsătorit(ă)?” “Aveţi copii?” “De ce aţi venit în România?” “Ce părere aveţi despre România?” În privinţa acestui din urmă subiect, românii cu care am vorbit erau mândri de ţara, cultura şi istoria lor şi apreciau critica onestă, dar pozitivă – de exemplu, comentariile pozitive despre monumentele, peisajele, locurile interesante de vizitat, despre bucătăria românească etc. După cum am putut remarca în numeroasele zone vizitate, românii sunt un popor generos, primitor şi afectuos faţă de cei care le apreciază bucătăria şi ţuica – un brandy de prune de producţie locală, pe care vi-l oferă pretutindeni.
În discuţiile mele cu cetăţeni români am aflat că există şi anumite subiecte delicate, ca de exemplu romii (numiţi şi ţigani). Din cât am văzut, românii şi romii au relaţii foarte dificile. Am remarcat, când eram în compania unor prieteni şi colegi români, că ei se arătau foarte agresivi şi mereu în alertă faţă de romii care se apropiau de mine sau de alţi cetăţeni străini. În discuţiile mele despre romi, am fost invitată foarte energic să nu judec felul în care sunt trataţi romii, întrucât contextul românesc îmi este necunoscut.
N-am avut multe contacte cu romii, dar am observat că ei constituie un grup dezavantajat în societatea românească, că sunt adesea consideraţi cerşetori şi că deseori sunt prost trataţi de restul comunităţii. Puţinele contacte avute cu ei mi-au permis să remarc că romii sunt primitori şi curioşi, dar că există ceva neplăcut în raporturile cu ei, din cauza sărăciei lor vizibile, totdeauna prezentă. Acest ceva “neplăcut” se manifestă sub forma unor cereri de ajutor financiar sau material, care te pun în încurcătură.
Un alt subiect sensibil în ochii românilor este perioada comunistă. După ştiinţa mea, tinerii vor să progreseze cu hotărâre într-un sistem capitalist şi admiră lucrurile >moderne şi occidentale” – deşi uneori sunt ambivalenţi. Generaţia mai vârstnică tinde să regrete securitatea locurilor de muncă şi viaţa pe care le-o oferea comunismul. Deşi n-am fost niciodată plasată în situaţii în care discuţiile despre trecutul comunist al României să poată da naştere unei susceptibilităţi declarate sau unei reale indispoziţii, am ajuns totuşi la concluzia că acest subiect trebuie tratat într-un mod apolitic, fără formularea unor judecăţi. Altfel spus, am avut tendinţa să-i las pe români să dea tonul discuţiei şi să pun apoi, cu prudenţă, întrebări pe marginea subiectului. Motivul pentru care am procedat astfel este că am fost martor la o situaţie când un străin care lansa afirmaţii şi critici viguroase despre comunism i-a ofensat pe interlocutori. Chiar dacă nu i-am auzit niciodată pe români criticând cu tărie ei înşişi comunismul, am simţit că aceste critici erau acceptabile când veneau de la ei, şi nu de la străini.
O altă observaţie pe care am făcut-o în raport cu primele contacte, şi chiar şi după aceea, cu prietenii şi colegii mei români, este că ei erau foarte conştienţi de diferenţa între salariile cetăţenilor străini şi salariile lor. Salariile par să fie un subiect de discuţii liber la români. Oamenii mărturisesc nestânjeniţi cât câştigă şi deseori m-au întrebat şi pe mine ce salariu am. Am mai remarcat, după un anumit număr de conversaţii, că prietenii şi colegii mei români regretau că România nu a urmat calea capitalistă după al doilea război mondial şi, de asemenea, că ţara lor primeşte un ajutor şi o asistenţă tehnică occidentală. Din acest motiv, am tras concluzia că este mai înţelept să mă arăt discretă în privinţa salariului. Ca să plasez lucrurile în contextul lor real, trebuie să menţionez că salariul meu era de 12 ori mai mare decât cel al colegilor români care ocupau posturi abia cu puţin inferioare postului meu şi, dacă vorbeam de el, s-ar fi putut să provoc, pe bună dreptate, stupefacţie, incredulitate şi chiar resentimente.
Acestea fiind zise, vreau să reamintesc cititorilor că românii mi se par foarte primitori, decontractaţi şi puţin diferiţi de modul în care se comportă celelalte popoare europene sau occidentale.
