Vrem ca totul să coste cât mai puţin. Felicitările de carton, publicitatea, maşina, studiile. Este o goană nu după reduceri, ci după ieftin. Puteţi vedea asta oriunde în jur. În familie, în rândul prietenilor, în comunitate, între colegi, în vacanţe. Ieftinul este mereu mai suculent, mai atrăgător, mai bine ambalat. E adevărat, conţine E-uri sau alte elemente cancerigene, ori se defectează rapid, e iresponsabil ecologic ori e rezultatul exploatării unor săraci. Însă ne place. Suntem dependenţi de ieftin, chiar dacă ieftinul acesta ajunge, în timp, să ne coste scump. Dar la naiba cu timpul! Trăim pe termen scurt şi pe credit, mâine nu există decât ca să devină ieri-ul în care ne bălăcim cu toţii. Nostalgici ai piramidelor, pentru că nu putem clădi mai mult decât un castel de nisip. Lumea noastră este un nou monoteism, avem o nouă religie: dollaramismul.
Studenţii
Un student plăteşte astăzi 2.168$ pentru 30 de credite. În traducere, pentru un an de studii, din cei trei cât durează un BAC. La suma aceasta se adaugă banii pentru manuale, tot felul de cotizaţii, mâncare, cazare etc. Guvernul a anunţat o creştere a taxelor universitare: ele ar trebui să ajungă, în 2016, la 3.793$ pe an. În semn de protest, studenţii au intrat în grevă. E adevărat, creşterea este semnificativă procentual, dar Québecul va avea în continuare cele mai mici taxe şcolare din America de Nord. Fără a mai pune la socoteală sprijinul acordat studenţilor prin împrumuturi şi burse.
Sistemul actual de învăţământ din Québec e inechitabil pentru toată lumea. Universităţile, subfinanţate, nu pot oferi calitate. Contribuabilii plătesc impozite mai mari, pentru a subvenţiona studiile tinerilor. Ceea ce, în sine, nu e un lucru rău tot timpul, pentru că aceştia, ajunşi pe piaţa muncii, ar trebui să întoarcă serviciul societăţii, prin impozite şi prin munca pe care o fac.
Dar, în condiţiile în care costurile sunt mult mai mici decât în restul universităţilor din America, cazurile în care societatea nu primeşte nimic înapoi sunt fireşti. Să luăm ca exemplu managerii cu MBA-uri la HEC sau la McGill, care pleacă în SUA sau în Europa. Ori mulţimea de medici formaţi aici, care aleg să profeseze în SUA sau în restul Canadei.
Şi mai intervine o problemă: un student la medicină plăteşte aceiaşi bani pentru fiecare credit de curs ca un student la litere. Şansele celor doi de a-şi găsi un job nu sunt identice. Nu mai vorbim de nivelul de salarizare. Normal ar fi ca unele facultăţi să fie mai scumpe decât celelalte. Normal ar fi ca, atunci când ai făcut medicina pe banii contribuabililor şi decizi să pleci din Québec, să rambursezi contravaloarea subvenţiei.
A avea o diplomă universitară nu este un drept. A investi în educaţia ta înseamnă a investi în propriul viitor. De cele mai multe ori, aceasta înseamnă a avea mai multe şanse de a-ţi găsi un job şi de a avea un salariu mai bun. A nu majora taxele universitare înseamnă a contribui la degradarea învăţământului universitar din Québec. La un moment dat, ori studenţii vor sfârşi prin a obţine diplome fără mare trecere pe piaţa muncii, ori universităţile vor face ceea ce a făcut McGill cu programul de MBA: vor creşte taxele la programele căutate, fără a mai sta cu mâna întinsă după subvenţia Guvernului.
Penibil este că au apărut destui populişti care dau apă la moară mişcărilor studenţeşti. Sigur, tinerii sunt simpatici, efervescenţi, ne-ar putea fi fraţi. În plus, o anumită reacţie de rezistenţă e necesară, într-o societate sănătoasă, la anunţul unor majorări de taxe. Liderilor de opinie le revine însă rolul de a explica necesitatea măsurilor impopulare, atunci când argumentele oferite de guvern sunt contestate. Din păcate, intră pe scena publică şi iresponsabili mânaţi de interese personale sau de lipsă de judecată. De aceea e atâta nevoie de o presă corectă – noroc că o avem încă, în Canada. Şi iată că ajungem la punctul următor.
Presa
Nu mai facem abonamente, nu mai cumpărăm ziare. LaPresse şi TheGazette oferă promoţii de ţi se rupe inima, dar nu cumpărăm, fiindcă vrem totul gratis. Calitatea e importantă numai teoretic. În practică, petrecem ore pe calculator fără să facem nimic constructiv. Dăm like pe Facebook, jucăm Angry Birds. Suntem în plină cultură a divertismentului. Paradoxul societăţii noastre: mijloacele de lectură s-au diversificat atât de mult, dar timpul de lectură s-a diminuat invers proporţional.
Jurnalismul este o meserie în declin, prin inflaţia obiectului său de activitate: informarea. Fiecare, în faţa ecranului său, are ceva de povestit într-o zi. Iar dacă n-are, inventează. Şi, mai ales, îşi dă cu părerea. Despre toate. Inginerul, DJ-ul, şomerul. Cu cât este mai populist, cu atât are mai mulţi cititori. Ba chiar unii se apucă să facă publicaţii, emisiuni. Ceea ce, iarăşi, nu e un lucru rău în sine. Rău este că toţi oamenii aceştia nu au deontologia, nu au lecturile şi nici modelele necesare pentru a face această meserie. Şi asta dacă e să vorbim de neştiinţă. Când intervin şi alte interese, catastrofa e asigurată. E suficient să vă uitaţi la România ca să înţelegeţi asta. În mai puţin de 25 de ani, instituţia jurnalismului – renăscută în ‘89 şi care ar fi trebuit să fie acum în floarea tinereţii – s-a prăbuşit pur şi simplu.
Dar să nu ne dăm după deget: şi în Canada asistăm la o degradare, prin otrăvirea lentă, dar eficace, a simţului critic.
Vacanţele
Desigur, n-am admite în ruptul capului că suntem cheap. Şi tocmai ca să arătăm (celor din jur, dar mai ales nouă) că nu suntem, facem o pasiune pentru tot ce-i de lux. Însă musai lux la preţuri mici. Nu contează că e un nonsens. Iubim hotelurile de 5 stele la jumătate de preţ. Iubim croazierele şi le alegem pe cele care oferă confortul cel mai mare, pe banii cei mai puţini. Împingem astfel dezvoltatorii să creeze monştri infernali, gen Costa Concordia, pentru a scădea preţurile atât cât să poată alimenta kitsch-ul luxului ieftin. Şi nu învăţăm nimic din asta, că doar ei sunt de vină!
Vrem totul ieftin şi pentru că la noi se prezintă alţii, care ne cer, la rândul lor, tot mai ieftin. Teribil la boala dollaramismului este că generăm, prin comportamentul nostru, un cerc vicios. Care, mai devreme sau mai târziu, ne va muşca de fund.
