Manifestele şi arestarea

În noiembrie 1989, cu mai bine de o lună înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României.

Vasile Ladislau Ţompi (Laci), unul dintre cei trei protestatari – alături de Horaţiu Coman şi de Radu Cocoş – vorbeşte în Pagini Româneşti despre acţiunea în sine, dar şi despre arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. (G. S.)

Cele şase zile (pe atunci se lucra şi sâmbăta) de strâns nume şi adrese trecuseră cu emoţii. În acel moment ne-am zis să ne oprim. Deşi scrisesem manifestele cu liniarul cu litere stas, datorită grabei şi oboselii am făcut o greşeală: pe unele plicuri, am scris adresele cu mâna, cu litere majuscule.

Am fi putut să apelăm la ajutorul unor colegi de serviciu, dar teama că acţiunea noastră putea “transpira” ne-a oprit să facem acest lucru. Înjuram regimul cot la cot cu Fane Hodârnău şi cu Ioni Pop, singurii dintre colegii de muncă cu care puteam vorbi mai liber şi în care aveam încredere. Amândoi erau de acord că ceva trebuia făcut, dar decizia lor era să rămânem prudenţi, să aşteptăm, pentru că “ceva” avea să se întâmple în curând. Ei nu bănuiau că eu deja acţionam, iar să le spun acest lucru, din proprie iniţiativă, era de neconceput. Într-o zi, l-am întrebat pe Ioni cum ar trebui să facă cineva un ma­nifest, fără să fie prins. Răspunsul a fost simplu: ştampilă cu litere decupate în cartof. Într-adevăr, asta ar fi înde­păr­tat posibilitatea identificării prin analiză grafologică, dar aceasta era o metodă greoaie, la care se muncea prea mult pentru un singur manifest. La fel credeam şi despre lipirea de litere decupate din ziare. Mai târziu, după eli­be­rarea din arest, Ioni mi-a spus, râzând: “Aşadar, de aceea ai întrebat cum ar trebui scrise manifestele…”

Reuşisem să scriem aproximativ două sute de manifeste. Paranoia se insinuase deja în comportamentul nostru. Ni se părea că suntem urmăriţi, supravegheaţi, chiar că unii din cunoscuţii noştri sunt întrebaţi despre noi. Teama m-a încercat mai ales atunci când a trebuit să merg în câteva rânduri la Sibiu, unde se afla sediul principal al întreprinderii la care lucram. Acolo se făcea instructajul cu temele de protecţia muncii, pe care trebuia să le cunoaştem la un concurs ce urma să aibă loc la Alba Iulia.

Era începutul lunii noiembrie. Mergând la Sibiu (unde prim secretar era Nicu Ceauşescu, odrasla conducătorului “iubit”), am luat cu mine vreo patruzeci de plicuri cu manifeste. Am pus plicurile în opt cutii poştale diferite, în trei zile diferite, de-a lungul şi de-a latul Sibiului. Toate erau adresate unor destinatari din Braşov, Timişoara, Iaşi şi Bucureşti.

După instructajul de la Sibiu, a urmat concursul de protecţia muncii de la Alba Iulia. Aici, în două zile diferite, aveam să pun la poştă 45 de manifeste: 30 cu destinaţia Timişoara şi 15 pentru Cluj. Spre deosebire de cele de la Sibiu, aici am pus manifestele în doar trei cutii poştale, două sus, în Cetate, şi una jos, în zona gării din Alba Iulia. Dintre cele 45 de manifeste, Securitatea avea să recupereze 33. Probabil că cele puse în prima seară scăpaseră de ochii vigi­lenţi ai angajaţilor de la Poştă.

Seară de seară, la televizor, Nicolae Ceauşescu era ridicat în slăvi, cântându-i-se “Ceauşescu reales, la al XIV-lea Congres”. Mi se făcea scârbă când îl vedeam. Unii încercau să pună vina doar pe lingăii care îl înconjurau (şi care l-au trădat imediat după fuga lui) şi pe tovarăşa Elena Ceauşescu, academician doctor inginer chimist doar pe hârtie. Însă orice lider care îşi promo­vează aghiotanţii doar pe baza laudelor ce i se aduc merită să răspundă pentru faptele petrecute sub condu­-cerea lui.

Intrând pe sub frumoasa poartă a cetăţii Alba Iulia, situ­ată la poalele zidului înalt de apărare, mă gândeam că Unirea înfăptuită aici de voievodul Mihai Viteazul era rezultatul unei viziuni pe care acest om a avut-o. Oare vizi­unea celor ce protestau şi răspândeau manifeste urma să ajute poporul român? Pe atunci eram convins că da. Acum sunt de cu totul altă părere, una mai complexă, cu amendamente aduse ideii de libertate şi înţeleasă, de această dată, prin recunoaşterea sinceră a adevăratei naturi umane: lăcomia (fără a aplica totuşi această etichetă tuturor oamenilor).

După câteva zeci de metri însă, ajungând în dreptul monumentului care amintea martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, exact acolo unde fuseseră închişi şi apoi schingiuiţi până la moarte, mintea mi-a luat-o razna, iar inima la galop: oare puşcăria şi moartea ne pasc şi pe noi?

Majoritatea celorlalţi colegi prezenţi la Alba Iulia mai scăpau câte o nemulţumire la adresa regimului ceauşist, dar unora comunismul li se părea o structură socială viabilă. Îmi amintesc, ca într-un vis urât, viaţa de atunci, care acum îmi pare dintr-o altă lume: cartelele pentru ulei, zahăr, făină, pâinea neagră, cleioasă, parizerul despre care mai târziu am aflat că era cu soia. Prietena mea, soţia de acum, mă “târa” dimineaţa, de la ora 6, la coadă la lapte şi iaurt. Imaginea şirului lung de recipiente din sticlă îmi stăruie şi acum în memorie.

Horaţiu a decis să dea cuiva care mergea la Braşov o parte din manifeste, vreo 20, să le pună pe drum. Apoi, într-o călătorie cu trenul la Sighişoara, împreună cu Radu, a expediat şi de acolo câteva zeci de manifeste. Când m-am întors de la Alba Iulia, unde obţinusem locul II sau III, Horaţiu mi-a zis că a pus la cutiile de poştă din Mediaş vreo 15 manifeste. Am simţit că explodez de furie şi de frică.

– Horaţiule, nu am stabilit că nu punem nimic în Mediaş?

– Lasă, Laci, că nu ne vor prinde. Invincibilitatea Securităţii e doar un mit. Nu sunt ei chiar atât de profesionişti, mi-a răspuns, cu dezinvoltură, Horaţiu.

De supărare, nu l-am mai căutat pe Horaţiu timp de câteva zile. Ulterior, am propus să ţinem legătura zilnic. Dacă vreunul din noi era arestat, cel care afla primul urma să-l anunţe pe celălalt, după care trebuia să dispară. Fiecare dintre noi urma să se descurce pe cont propriu, pentru ca niciunul să nu ştie unde s-a ascuns celălalt. Desigur că înţelegerea noastră nu a fost respectată. Horaţiu a hotărât să informeze pe cineva din Germania despre acţiunea noastră, ca măsură de prevedere, sperând că aceasta îi va face pe securişti, în cazul în care am fi fost arestaţi, să ne trateze mai cu blândeţe.

Îl văzusem pe Radu miercuri sau joi. Vineri, un căpitan de Securitate a venit în vizită la şeful centrului de recuperare la care lucram. Simţeam că se petrece ceva. Frica creştea, dar nu puteam să cred că m-au găsit. Speranţa că voi scăpa m-a făcut să abandonez planul de a mă ascunde în caz de pericol. Pe de altă parte, îmi închipuiam că pericolul nu e real. Credeam că invincibilitatea Securităţii era, într-adevăr, doar un mit. Adevărul este că am avut suficiente semne pentru a-mi lua măsuri reale de protecţie. O voce din mine îmi spunea totuşi că, şi dacă mă vor prinde, ceilalţi vor afla şi vor protesta.

Teama că voi fi prins izvora mai ales din faptul că Horaţiu pusese manifeste şi în Mediaş, ceea ce avea, credeam eu, să-i conducă pe securişti direct la mine. Odată găsite, Securitatea avea să constate că manifestele puse la cutiile de poştă din Alba Iulia erau identice cu cele din Mediaş. Şi, cum eu eram printre puţinii medieşeni care locuiseră la un hotel din Alba Iulia în acele zile, ajunge­rea la mine era doar o chestiune de timp. Frica părea să aibă deodată o justificare ce anula aproape total speranţa de a scăpa neprins. O umbră uriaşă, întunecată, părea că-şi stabilise domiciliul în mintea mea.

O idee ciudată, plină de emoţie şi, probabil, paranoică, îşi făcuse loc în mintea mea: mă gândeam că, fără să-mi sacrific libertatea, poporul acesta nu ar fi ieşit din marasmul complacerii în obedienţă faţă de călău. Dacă aş fi spus asta cuiva, ar fi râs şi probabil că m-ar fi trimis la un tratament psihiatric. Dar asta simţeam atunci, că implicarea mea directă va aduce schimbarea socială dorită.

Luni, 4 decembrie 1989, la ora 10 dimineaţa, am primit vizita Miliţiei la întreprinderea unde lucram. Fane şi Ioni, colegii mei de birou, au fost invitaţi să părăsească biroul. A urmat percheziţionarea mea, sub acuzaţia că aş fi furat deşeuri de cupru şi le-aş fi vândut unor romi din Buzău. O minciună abil ticluită şi special destinată colegilor mei. Am realizat imediat adevăratul motiv şi am înţeles că momentul arestării mele sosise. (va urma)