Mişcarea Populară ar trebui să fie, la modul ideal, contraponderea politică de centru-dreapta, mult mai suplă şi mai consistentă, la artificiala Uniune Social-Liberală. Ea ar fi avut un prim test electoral de dat la alegerile locale din luna iunie, căruia i-ar fi urmat un altul, în toamnă, la alegerile generale. Acest proiect politic ar fi avut, desigur, cu bătaie şi mai lungă, orizontul 2014, atunci când se va alege succesorul lui Traian Băsescu în funcţia de şef al statului, fiind examenul suprem în faţa căruia ar fi urmat să se prezinte.
Pentru Mişcarea Populară, lucrurile nu merg însă conform unei foi de parcurs ideale. Povestea acestui defazaj e simplă, românească şi pilduitoare. Despre acest proiect politic se discută de mai bine de un an în spaţiul public. Mai întâi superficial, apoi din ce în ce mai insistent. Un prim vârf al discuţiilor despre Mişcarea Populară s-a consemnat în toamna anului trecut. Pe de o parte, Traian Băsescu a lăsat să îi scape informaţia că fiica sa cea mare, Ioana, a înregistrat la OSIM formula “Mişcarea Populară” şi a vorbit el însuşi despre necesitatea apariţiei acestei forţe politice. Pe de altă parte, liderii PDL au anunţat şi ei mobilizarea, pentru a pune umărul la concretizarea acestui proiect politic. După câteva săptămâni de reacţii şi tatonări, tema a devenit una “adormită” şi a rămas aproape exclusiv doar un subiect de presă. Anul 2011 se încheie, aşadar, cu fantoma Mişcării Populare care bântuie presa şi cu mai multe idei cu privire la modalităţile de execuţie a acestui proiect.
Mişcările de protest din luna ianuarie din România aproape că au îngropat în uitare Mişcarea Populară. Însă, odată cu schimbările rapide de la nivelul Executivului şi cu resetarea sistemului politic autohton provocată de învestirea noului guvern, discuţiile au revenit în forţă. PDL pare să fie, de această dată, vioara întâi dar, iarăşi, la puţine săptămâni după (re)startul entuziast, prudenţa şi un anume scepticism că lucrurile vor putea evolua rapid în direcţia dorită se fac din nou simţite.
Inconsecvenţelor de natură strategică (se face de la centru sau pleacă din teritoriu? E de dreapta, de centru dreapta sau se greblează tot? Are sau nu are lider? Ce siglă, ce culori? ş.a.m.d.) li se adaugă şi amănunte de ordin legislativ. Acum, la momentul scrierii acestui articol, ipoteza ca, la localele din iunie, Mişcarea Populară să intre în competiţie, este foarte puţin probabilă.
În altă ordine de idei, se pune întrebarea dacă ezitările şi rateurile de etapă înseamnă compromiterea gravă a acestuit proiect politic. Pe albia electorală de centru-dreapta din România există o cerere semnificativă pentru ALTCEVA în politică. PDL nu e suficient ca să acopere centru-dreapta şi e şi devitalizat în urma uzurii teribile la care a fost supus în anii grei de criză pe care i-a avut de administrat. PNL a părăsit cu zgomot zona de centru-dreapta, pentru a se cuibări în braţele socialiştilor. În planul ideilor, liberalii au devenit susţinători mai înfocaţi decât cei de la PSD ai proiectelor stângiste.
Se simte nevoia unui alt suflu în politica autohtonă, a unui alt tip de energie. Cu mai multă discreţie decât până acum şi cu mai multă atenţie, am putea avea, într-un viitor nu atât de îndepărtat, această Mişcare Populară. Ea s-ar putea naşte, la limită, şi în marginea unui eşec la viitoarele alegeri locale.
