Voiam sa fiu şi eu un căţel normal, unul care se bucură de mâncarea pe care-o prinde, de somnul de peste ziuă şi de tufele care-i ies în cale, în timpul plimbărilor de dimineaţă şi de seară. Voiam să uit de scris şi de nesuferitele deadline-uri de la revistă. Şi aproape reuşisem. Când colo… just when I thought I was out… they pull me back in. They? Ei, aşa-i citatul (Al. Pacino, în Godfather III). În cazul meu, e vorba doar de Sorin, cu care am vorbit ieri pe skype. Privindu-mă de pe monitorul laptop-ului, mă striga ori mă fluiera de-a dreptul, încercând să-mi atragă privirea. Am jucat iar rolul căţelului care nu poate percepe imagini la TV. Când mă auzeam strigată, mă puneam pe adulmecat tastatura. Dar tot n-am scăpat, că mi-a trimis imediat un mesaj pe e-mail, iar de citit nu pot pretinde că nu ştiu, pentru că am deja un trecut. Mesajul avea ataşat un text, căruia mi se sugera să-i prepar o introducere. Vechea poveste. El scrie ce-i trece prin cap, iar eu trebuie să îndes în rubrică rezultatul dezordonatului lui efort mental. Uite că aproape am reuşit. Nu înainte de a-mi exprima o nedumerire. Ce-o avea el cu ţiganii? Altădată, măcar se vedea un motiv. Unii dintre cei ajunşi personaje încercaseră să-l şmecherească. Dar acum?
***
La Saint Louis, orăşelul franţuzesc vecin cu elveţianul Basel, în supermarché-ul Leclerc. O familie de ţigani români, la raionul de mezeluri. Un cuplu matur, un cuplu tânăr şi un copil de vreo 5 ani. Maturii au în jur de 40 de ani, el e slab şi are faţa aspră a unuia care a cunoscut bine băutura, tutunul şi pârnaia, ea, grasă în limite rezonabile, priveşte în jur cu un zâmbet potolit, de parcă ar ţine de şase. Tinerii au spre 20 de ani şi aparenţa unor nativi din ţările arabe, din sudul Italiei, ori din America latină. Toţi – maturii, tinerii şi copilul – sunt îmbrăcaţi în pantaloni şi cămăşi, ori – după caz – rochii de blugi, la care se adaugă jachete din piele neagră, genţi din piele neagră (doamnele), ceasuri, lanţuri şi brăţări. Ţiganca matură îndreaptă mâna spre un mezel deja tranşat. “Combien ?” întreabă vânzătoarea. Femeia se gândeşte, apoi se sfătuieşte cu tânăra, apoi pronunţă nesigur, în italiană: “Cinque!” Vânzătoarea se gândeşte şi ea, apoi repetă, în franceză: “Cinq ?” Femeia spune, dând din cap: “Da, si !” La distanţă de ele, ţiganul matur arată cu degetul un salam. Aceeaşi vânzătoare vine şi îl pune pe cântar. Ţiganul spune “Nooo !” şi, folosindu-se de cele două palme, arată mişcarea tăierii salamului pe tăietor, cu o bardă. Vânzătoarea pricepe şi taie salamul în două.
La gara centrală din Basel, urc într-un tren spre Franţa, cu prima oprire la Saint Louis. Urc cu un sfert de ceas înainte de pornire. În vagon, unul fără compartimente, sunt al doilea intrat. Primul este un ţigan român tânăr care, instalat confortabil în lungul unei banchete de două locuri, cântă. Cântecul lui e unul de jale, care face să rimeze “pus pe rele” cu “vremuri grele”. Trec pe coridor, pe lângă el, fără să trădez faptul că am luat cunoştinţă de jalea lui. Mă opresc în capătul opus al vagonului. Alţi călători intră, pe rând, în vagon. Ţiganul cântă, călătorii trec pe lângă el făcându-se că nu-l văd şi că nu-l aud. Când trenul pleacă, vagonul are toţi pasagerii comasaţi în prima jumătate din direcţia de mers, cu o excepţie: ţiganul care cântă. Peste 8 minute cobor la Saint Louis, aşa că nu ştiu cum s-a terminat spectacolul.
