La inceputul lunii martie, filmul Autobiografia lui Nicolae Ceausescu* a fost prezentat la Montréal, la Cinéma du Parc din Montréal. Desi initial fusese anuntat pentru o singura saptamana, filmul a ramas pe afis si in saptamana urmatoare, iar cei care nu au ajuns sa-l vada vor fi, poate, interesati sa afle ca DVD-ul se vinde in exclusivitate in reteaua librariilor FNAC, din Franta, dar si ca exista o varianta care poate fi vizionata pe YouTube.
Autobiografia lui Nicolae Ceausescu este un anti-documentar pur si dur, alcatuit din jurnale de actualitati din epoca de aur(1965-1989), selectate si montate de Andrei Ujica, in urma a 250 de ore de vizionare. Realizatorul si-a interzis orice comentariu (de fapt, comentaristica) si de aici vine calitatea de anti-documentar a filmului. Or, cum Ceausescu era stapanul absolut al Romaniei, deci si al mass-mediei, aceasta compilatie ar putea constitui propria sa autobiografie, sa zicem, intr-o versiune oficiala. Faptul ca nu Ceausescu e semnatarul propriu-zis e lipsit de importanta si ar putea fi atribuit imperfectiunii Istoriei populare.
Filmul este flancat, la inceput si la sfarsit, de fragmente din procesul . . . odiosului cuplu. Procesul de la Targoviste (ca si cel al lui Antonescu), intentat de pucisti, cum bine se stie, a fost un simulacru de justitie si, in acelasi timp o ironie a Istoriei, caci Ceausescu insusi facuse din democratia socialista un simulacru de democratie si, iata, se va fi regasit peste ani el insusi pe aceeasi banca a acuzarii ca si generalul Antonescu.
As vrea sa ating doua aspecte: mai intai despre versiunea oficiala, ca instrument al Istoriei si opusa Istoriei populare, dat fiind ca filmul o adopta in extenso, apoi, cu privire la uimitoarea materie epica: Ceausescu si Macbeth.
Ujica se impotriveste documentaristicii prin faptul ca evita comentariile (in general, pernicioase) si invita spectatorul la priza directa a Istoriei in fata documentului tel quel. Este vorba de versiunea oficiala sau, mai bine zis, despre teza comunismului in Romania, semnata de Ceausescu. Indubitabil, detestat de popor ! E o versiune monolitica, solitara, punctuala si extra-morala pina la euforie patologica. Impotriva ei este restul antitetic, adica mizeria, suferinta, revolta maselor, sau, intr-un cuvant, Istoria populara : anonima, nescrisa, disparata, difuza, anarhica, pe cat de inviolabila, pe atat de manipulabila.
Prin urmare, afla si gandeste singur!, invita Ujica.
In general, versiunile oficiale, ca instrumente ale autoritatii, sunt manipulatoare ale Istoriei populare (de data aceasta, o Istorie populara va produce o versiunea oficiala), in schimb, ele insele sunt de nemanipulat. Ele atrag multimile si se atrag reciproc. Mai tarziu, pe arcul timpului, se vor regasi toate impreuna, intr-un soi de standard amoral al Istoriei. Siajul acestora se poate observa mai bine la cronicarii din vechime – spre exemplu Ureche, Costin, Neculce. Nu erau cronicele lor insemnul dorit al unor domnitori autoritari ?
Cronica epocii de aur a lui Ceausescu ar avea toate sansele sa le semene; imorala la origine, ea ar putea sfarsi in amoralitatea Istoriei. Valoarea adevarului (istoric) in complexitatea lui impersonala se dovedeste de o conditie precara, din insasi precaritatea perceptiei sale in lupta cu Timpul si cu Locul actiunii.
Ujica aduce in discutie prin acest anti-documentar neortodox tocmai aceasta precaritate a adevarului, din care transpare o tema de meditatie: Eroul si Tiranul. Ca panegiric al eroului, Autobiografia este absolut imbatabila in toate sensurile, un cub perfect lustruit, si care desfide orice contra-argument moral. Ceea ce conteaza este perceptia, sufla din culise Ujica : priviti-l pe Ceausescu, asa cum se vedea el insusi: erou. Ceausescu este eroul propriei sale perceptii. Insa numai deocamdata. In fond, pe balanta Istoriei, puterea este o fabrica de eroi, iar lipsa ei este una de tirani. Eroul sau tiranul se atrag dialectic, se amesteca, se interpatrund, tocmai gratie convingerilor antagoniste (ale memoriei colective). Daca am pastra numai conspiratiile, dizidentele si revoltele populare nu am face decat sa activam excesiv fabrica de Tirani. Si vice versa. Umanitatea insa inainteaza prin ambivalenta, prin amestecul de adevaruri.
Filmul lui Ujica trateaza materia Eroului, in versiunea oficiala, ca pe un punct de vedere admis de posteritate. Si asta, in pofida Istoriei populare de azi.
In al doilea rind : materia epica. In cazul lui Ceausescu, eroul epocii de aur ar putea fi pus sub amprenta universalului. Ceausescu, in viata sau nu, odata ajuns pe ecran, inceteaza sa mai fie doar existent politic, comunist de pripas la origine, ci transcende in epic, in atemporal. E interesanta, poate printre altele, conditia sa shakesperiana de Macbeth, as zice. Ceausescu isi incepe ascensiunea vibranta dupa decesul regelui Dej (Duncan), in 1965. Gurile rele (vrajitoarele ce-i tin calea lui Macbeth) spun ca Dej ar fi fost iradiat de catre sovietici in cursul numeroaselor vizite prietenesti la Moscova. Iata mana criminala in beneficiul lui Macbeth ! Cu siguranta, Ceausescu nu va uita detaliul, fiindca neincrederea lui fata de ursul slav, ca si a lui Macbeth fata de Banquo, este maladiva si va creste si va creste mereu, ca o tumoare maligna. Dintr-o astfel de aprehensiune se va fi produs, probabil, ilarianta teza a comunismului romanesc, aceea a neamestecului in treburile interne. Pentru lagarul socialist, ca si pentru Occident, era o noutate absoluta. In 1965, deocamdata, pe cat de tanar ferice comunist, pe atat de nevolnic si ignorant, Ceausescu face figuratie la inmormantarea regelui Dej. Si tocmai din acest motiv, ca figurant si pentru figuratie, va fi ales de catre Tovarasii din Partid drept succesorul oficial. Stalin murise deja in 53, insa teroarea disciplinei de partid, conform careia seful trebuia ascultat orbeste, continua inca. Ceausescu va avea talentul machiavelic de a profita la maximum de acest bluf de autoritate. Astfel va reusi inconceptibilul : in cativa ani, isi inlatura concurentii, controleaza Comitetul Central, se inconjoara de maimute politice pentru care cultul personalitatii va deveni legea de fier, (spre exemplu, ilariantul servilism al ministrului de externe, Corneliu Manescu, atunci cand un ziarist ceh, la vizita lui Dubcek in Romania, ii adreseaza o intrebare de complezenta; vizibil stanjenit, Corneliu Manescu isi cere in prealabil scuze ca el, si nu Ceausescu este invitat sa raspunda), reboteaza partidul in comunist, infiinteaza republica socialista (al carei presedinte cu buzduganul in mana devine, in 1974), isi introduce consoarta in ierarhia de partid si de stat (Lady Macbeth / Elena Ceausecu devine academiciana), se intruchipeaza pe sine insusi drept regele-cetatean, totodata insa visandu-se mai degraba in seria autocratilor, de la daci la romani: Burebista, Stefan, Mihai Viteazul. Inscenarile sale istorice, prezente in film, par ireale, insa Ceausescu le parcurge imperturbabil si meticulos, ca intr-un vis hipnotic, de Caligula balcanic. Tara romaneasca de oameni harnici si creduli este la picioarele sale, perioada stalinista a trecut, dar teama de sef a ramas prezenta – ocazie pe care Eroul o va exploata si o va transforma in cultul personalitatii! – victimile si crimele comunismului sunt sterse si uitate, incat Ceausescu se simte curat pe maini si plin de elan romantic, revolutionar, sa construisca o lume noua si fasta, prin comunism si pentru comunism. Bunastarea si sarbatoarea comunist-populara curg in valuri, de la un cincinal la altul. E timpul abundentei comuniste, al belsugului recoltelor. Se traieste cu un debordant consum de energie si placeri, similar celui din perioada interbelica. Epoca de Aur a devenit La Belle epoque! Se simte, totusi, o unda de decadenta. Decadenta comunismului incepe odata cu aparitia burgheziei rosii, o imitatie irepresibila a vechii burghezii interbelice. Ceausescu invita in tara personalitati politice faimoase (de Gaulle, Nixon) si, in acelasi timp, incepe fulminantul periplu al vizitelor sale in lumea larga. Este plimbat la Londra in caleasca reginei Elisabeta a II-a. Nu cred ca a existat vreun alt sef de stat care sa fi facut mai multe vizite decat el, si la toti granzii politici ai lumii.
Dincolo de glamour si snobismul relatiilor de pace si prietenie intre popoare, al vizitelor sale „ istorice”, se contureaza deja inca din ’68 dimensiunea de joker mondial la care tanjeste Ceausescu. Tara lui insa, Romania, ii pare prea mica ! El se simte deja in pielea Eroului universal. Desi tot timpul ramine inflexibil pe planul ideologiei marxist-leniniste, nu-si poate infrana dorinta de a juca si a miza pe Istoria mondiala. Jocul lui politic este nu atat curajos, cat imaginativ, si pina la un anume punct, logic, fiindca Ceausescu era istet. Intr-o lume divizata si impotmolita anost intre alb si negru – comunism versus capitalism, in plin razboi rece -, Ceausescu conjuga imperturbabil verbul independentei fata de orice sistem, a se subintelege fata de colosul sovietic. Dupa el, comunismul este mai intai un adevar national. In august ’68, nu ezita sa condamne interventia „tarilor fratesti” in Cehoslavacia. La mitingul din piata Palatului, are parte de „ora lui de glorie” .
Din vizitele intreprinse in China si Coreea de nord, culege lectii de virtute comunista, despre omul nou, pe care nu zaboveste sa le aplice in tara. Incep astfel erorile sale de parvenit si ignorant care au facut din el, mai intai, subiectul umorului, apoi al oprobriului popular. Isi da cu parerea despre poezie in fata obnubilatilor sai subalterni, asa cum Caligula isi declama poemele in fata senatorilor romani. E inceputul grotesc al greselilor, al paranoiei politice si al sfarsitului ideologic al cultului personalitatii.
Miturile arata ca zeii se nasc si dainue doar in saracie si virtute. Spre exemplu, la coreeni si chinezi. Ceausescu insa tintea sa devina erou universal, ceea ce era mai riscant. Semnul epocii nu-l iarta – puterea corupe! – incat micul revolutionar din Scornicesti, ajuns comunistul number one, intransigent si nationalist, pe deoparte isi va permite tot mai multe placeri de Erou burghez – croaziere, vanatori, chefuri tovarasesti etc -, iar pe de alta parte, se va lansa cu ochii inchisi in proiecte faraonice de zeu comunist. Aceasta contradictie ii va arde aripile de Icar si acar al ignorantei, desi proiectele sale se vor realiza in cele din urma.
Ar trebui pus in discutie, de asemenea, as zice, filozofia Timpului la/dupa Ceausescu. Ceausescu intelesese ca Timpul este mai primejdios decat orice dusman si se straduia din rasputeri sa-l opreasca. Ca si Macbeth, in fond. Autobiografia lui sugereaza chiar acest lucru: cum a incercat Ceausescu sa opreasca Timpul.
Pentru el nu mai exista adevarul popular in determinismul social. Actiunea, acum si aici, ii apare ca o arma prometeica impotriva Timpului, si ea poate genera miracole. Ceausescu a ajuns sa creada astfel in miracolul comunist, asa cum Macbeth credea in prezicerile vrajitoarelor. La fel ca Macbeth, Ceausescu nu are Timp suficient. Viata este prea scurta, incat nu mai are rabdare cu propriul sau popor. Constructiile sale megalomane, achitarea integrala a datoriei externe, cultul personalitatii, intre ridicol si paranoia, sunt puse pe balanta Timpului. Concluzia este ca Timpul trece prea repede! Asa cum cum Macbeth nu concepe sa piarda tronul – nici inainte de asaltul final, decat prin negarea legilor naturii – padurea Birnam sa porneasca spre Dunsinane – tot asa Ceausescu, cu 5 luni inainte de cadere, pe 15 iunie 1989, nu concepea sfarsitul comunismului in Romania, decat prin invocarea naturii in absurd: „cand plopul va face pere si rachita micsunele”, ceea ce provoaca rasul inept al asistentei.
Din cand in cand, totusi, din multimea electrizata si drogata de adulatori, documentarul extrage chipuri de barbati deloc entuziasmati, ci dimpotriva, tacuti si ganditori, parca ale dacilor inversunati de pe Columna lui Traian; sunt aratarile premonitorii ce-i apar lui Macbeth si pe care acesta nu le poate talmaci corect.
Devenirea lui Ceausescu, ca si aceea a lui Macbeth, se infunda in contrastul dintre ceea ce se presupune ca ar fi adevarat – eroul in versiunea oficiala ! – si ceea ce este adevarat realmente – tiranul in istoria populara ; epoca de aur versus Timpul oprit al comunismului. Spre exemplu, filmul cu vizitele la alimentarele din Bucuresti in perioada Foametei populare. Disproportia dintre adevar si minciuna de partid este evidenta numai pentru actantii acelei situatii, recte 23 de milioane de romani. In rest, nu ar fi vorba decat despre o lupta intre propagandele sistemelor opuse, intre Est si Vest, intre Sud si Nord, intre Bine si Rau, etc.
Iata cum Timpul si Locul isi disputa eroii!
Un accent ar trebui acordat sotiilor: Elena Ceausecu si Lady Macbeth, stapanite amandoua de o ambitie devoratoare, sunt principalele inspiratoare ale barbatilor lor. Intre soti nu exista divergente si iubirea lor este incasabila, pina la moarte.
Ceausescu, la fel ca si Macbeth, nu-si presimte Timpul caderii. La al XIV-lea Congres, Pirvulescu il irita. La Moscova, Gorbaciov parca il taie cu o privire de gheata. Ceausescu este obosit, ca si Macbeth la capatul crimelor. Macbeth nu-si mai intelege corpul, Ceausescu nu-si mai intelege tara: revolta la Timisoara. Ceausescu devine din ce in ce mai ambiguu. Revolta populara si lovitura de stat a Securitatii ii aduc pe amandoi in decembrie ’89, in fata unui simulacru de proces. Ca si Macbeth, Ceasescu isi cunoaste fapta, este gata sa traiasca cu ea, dar nu doreste s-o recunoasca . . . decat in fata Marii Adunari Nationale. Ce iluzie ! Ar exista vreo speranta ? NU ! Pentru ei, ca si pentru Macbeth, nu mai exista nici amanare, nici salvare, nici iertare – conform logicii shakesperiene, regele trebuie sa moara.
Ceausescu trebuia sa devina un Erou, Autobiografia chiar asa il prezinta, dar, in mod neasteptat, Istoria populara afirma despre el ca ar fi fost un tiran. Ca si despre Macbeth.
Romania a trait in decembrie ’89 o tragedia shakesperiana. E singura tara din estul Europei unde presedintele in exercitiu a fost condamnat la moarte, in urma unui proces-parodie, asemanator cu acelea ale inchizitiei. In Wikipedia se mentioneaza ca “dupa unele surse, ar fi fost vorba de o lovitura de stat.”
Iata si opinia realizatorului filmului, Andrei Ujica :
“In fond, dictatorul nu este decat un artist care are posibilitatea de a pune totalmente egoismul sau in practica. Nu este decat o chestiune de nivel estetic, ca se numeste Baudelaire sau Bolintineanu, Louis XV sau Nicolae Ceausescu”.
Si totusi, autobiografia lui Ceausescu nu conduce numai la o simpla chestiune de autobiografie individuala estetica, de artist, as zice, ci filmul produce in subsidiar o interogatie mult mai nelinistitoare pentru ziua de azi: in fond, ce inseamna versiune oficiala versus Istorie populara? Suntem gata sa credem orice inseamna versiune oficiala? Putem fi siguri de Istoria populara ? Spre exemplu, versiunea oficiala – o parodie! – a guvernelor american si englez si, in cele din urma, si a tuturor democratilor NATO despre inarmarea lui Sadam Hussein. Oare nu cumva noi toti traim cu versiunea oficiala mai presus de aceea a Istoriei populare ? Si daca da, ce-am sti mai mult despre eroii si demonii de azi decat am putea afla despre Ceausescu din filmul versiunii sale oficiale, Autobiografia, de fata?
………
*Andrei Ujica, Romania/Germania -2010, cinema du Parc, Montreal, 8-14 martie 2012, versiune disponibila pe YouTube.
