Drumul către Bucureşti

În noiembrie 1989, cu mai bine de o lună înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României.

Vasile Ladislau Ţompi (Laci), unul dintre cei trei protestatari – alături de Horaţiu Coman şi de Radu Cocoş – vorbeşte în Pagini Româneşti despre acţiunea în sine, dar şi despre arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. (G. S.) (continuare din numărul trecut)

Colegii mei Fane şi Ioni au fost invitaţi să plece către biroul gestionarului de la deşeurile de hârtie. Rămas singur, am asistat calm la percheziţia efectuată în sertarele mesei la care completam documentele de expediere a vagoanelor. Ştiam că nu au ce să găsească, nici la locul de muncă şi nici la domiciliu. Toate instrumentele cu care făcusem manifestele, rigla cu litere stas, foile nefolosite, precum şi cele câteva manifeste neexpediate, le aruncasem deja de pe podul mare în apa râului Târnava Mare, care străbate oraşul Mediaş. Au luat totuşi cu ei vreo două foi, spre a le compara – cum spuneau ei – cu scrisul de pe biletul pe care l-aş fi dat cetăţenilor din Buzău, cărora le-aş fi vândut, chipurile, deşeurile de cupru furate.

Mai târziu aveam să aflu că, de fapt, luaseră deja de la Biroul Personal cererea mea de angajare, pentru analiză grafologică. Tot ulterior am aflat că toţi colegii cu care am fost la concursul de protecţia muncii din Alba Iulia fuseseră deja interogaţi la data la care ajunseseră la mine.

În jurul orei prânzului, am fost dus la sediul Miliţiei din Mediaş de către căpitanul Dumitru. Aici am fost pus să scriu pe o coală de hârtie că “sunt de acord cu percheziţia la domiciliu”. Acest fapt era ilegal, chiar şi conform legilor comuniste, din două motive: 1. tatăl şi mama mea erau deţinătorii de contract ai apartamentului; 2. pentru perche­ziţie, Miliţia trebuia să ceară aprobarea secretarului de partid, pentru că tatăl meu era membru (simplu) al PCR.

Am fost dus acasă cu o maşină a Miliţiei. Teglaş Janoş, un vecin de-al meu, a fost chemat ca martor. După eliberare, acesta mi-a explicat cum s-au petrecut lucrurile şi de ce l-au ales tocmai pe el. Cu câteva luni înainte, fusese prins că a furat nişte tălpici din fabrica 8 Mai, în care lucra, şi, în schimbul promisiunii că va raporta toate faptele antisociale pe care le va observa, adică a angajamentului de turnător, fusese iertat. În acele vremuri, majoritatea oamenilor îşi mai luau “dividende” de la locurile lor de muncă.

Domnul Teglaş, care între timp a decedat, era un om bun la suflet, dar fusese nevoit să supravieţuiască în cadrul societăţii, în forma pe care PCR şi frica de Securitate i-o impuneau. Erau, din păcate, foarte mulţi ca el. Din fericire, eu nu am fost o persoană de încredere pentru PCR. Când doamna Marton de la partid a venit să mă facă membru, am întrebat-o, cu un ton prefăcut naiv: “Nu e nicio problemă faptul că o să mă pocăiesc?” A lăsat-o baltă imediat. Pontul mi-l dăduse Ioni, care mă învăţase să spun că frecventez una din bisericile neoprotestante din Mediaş.

Percheziţia a durat aproape două ore. Au răscolit cărţile şi, văzându-le pe cele de literatură science-fiction, filozofie şi yoga, au exclamat: “Tu nu eşti sănătos la cap, băiete!” Am fost dezamăgit şi totuşi uşurat atunci când, răsfoind almanahurile Anticipaţia şi Ştiinţă şi Tehnică, pe care le aveam acasă, tovarăşii nu au observat că, din absolut toate acestea, pozele şi articolele de început – cele cu Ceauşescu şi cele legate de PCR – lipseau cu desăvârşire. Luaseră, de multă vreme, drumul coşului de gunoi.

Pe vremea aceea, eram membru al Cena­clu­lui de literatură ştiinţifico-fantastică din Mediaş. Ne întâlneam săptămânal la Sala Sindicatelor, sub conducerea inginerului Sorin Moraru, fiul şefului Garnizoanei Mediaş, colonelul Moraru. Scriam mult şi tocmai începusem să-mi îmbunătă­ţesc stilul. Sorin mă încuraja dar, după Revoluţie, acesta a emigrat în Germania, iar eu m-am abandonat ameţelii şocului post-revoluţionar. Nu am mai scris nimic timp de vreo doi ani. Eram parcă într-o stare de transă, ca şi cum frica de moarte în beciurile comuniste, urmată de eli-be­rarea total neaşteptată, consolidase în fiinţa mea credinţa că nimic nu era real, că totul se desfăşura ca într-un vis (sau coşmar).

În urma percheziţiei, tovarăşii au confiscat cinci caiete, trei vocabulare şi vreo douăzeci de foi tip A4, toate scrise de mână şi cuprinzând romane, nuvele, povestiri şi idei pentru cărţi cu tematică science-fiction. Au luat însă, încântaţi, şi un teanc de reviste germane: Der Spiegel (Oglin­da), Stern (Steaua) şi Bunte (Pestriţ/Multicolor). S-a întocmit un proces-verbal sumar de confiscare, apoi am fost dus din nou la sediul Miliţiei din Mediaş.

Căpitanul Dumitru era nervos, se stăpânea cu greu să nu mă pocnească. Acuzaţia oficială rămânea în continuare aceeaşi: “Ai furat deşeuri de cupru şi le-ai vândut unor cetăţeni romi din Buzău”. După încă o declaraţie prin care eram de acord să însoţesc organele de Miliţie, am plecat cu o maşină de-a lor. Se făcuse deja seară când am ajuns la sediul Miliţiei din Sibiu. Întrucât trebuia probabil să fiu izolat de posibile contacte, am fost “cazat” în ghereta paznicului, pe patul căruia am stat până dimineaţa pe la ora şase. Îmi era foame, frică şi nu puteam dormi din cauza emoţiilor şi a grijilor pe care mi le făceam pentru părinţi şi pentru prie­tena mea. Cât despre cei doi prieteni cu care scrisesem manifestele, eram aproape convins că niciunul din ei nu mă va căuta acasă şi, prin urmare, vor afla de arestarea mea atunci când va fi prea târziu.

Dimineaţa, un ofiţer de Securitate, slab, îmbrăcat într-o haină lungă de piele neagră, a venit însoţit de un subofiţer în uniformă de la Miliţia din Mediaş. Ne-am urcat într-o Dacie combi neagră şi am plecat înspre Bucureşti (Buzău, după spusele lor).

Pe drum, pe Valea Prahovei, îmi amintesc cum aproape la fiecare curbă îmi doream să avem un accident. Securistul mi-a cumpărat un sandviş cu salam şi m-a îndemnat să am răbdare. În afară de asta, timp de aproape şase ore, cât a durat drumul, nu am schimbat nicio vorbă.

La intrarea în Bucureşti, mi s-a spus că facem un ocol pentru lămurirea unei probleme. Astfel, pe 5 decembrie 1989, aproape de orele 12 ale amiezii, intram în biroul viitorului meu anchetator de la Departamentul Securităţii Statului, de pe Calea Rahovei nr. 39. Cu toată tensiunea arestării, am simţit un soi de bucurie când l-am auzit ce-i spunea cuiva la telefon: “Dacă mai aduce, spune-i să-mi ţină şi mie nişte smântână”. După ce a închis telefonul, s-a uitat la mine, a zâmbit superior şi a zis: “Acum ştii de fapt de ce te-am adus aici”. După care, cu un gest larg, mi-a arătat biroul lui pe care stăteau răspândite câteva zeci din manifestele noastre.

Ulterior, răsfoind revistele germane pe care le confiscaseră miliţienii de la mine de acasă, a găsit la una din paginile revistei Der Spiegel câteva caricaturi ce-l repre­zentau pe cancelarul Helmut Kohl cu urechi de măgar şi nas de Pinocchio (era făcut mincinos într-un articol alăturat). Furios, anchetatorul a zbierat la mine: “Aşa ai vrea tu să ne tratăm conducătorul, fără pic de respect, măi nemernicule!?”

Cu un dosar mai vechi în faţă, la un moment dat, anchetatorul mi-a spus: “E al tău, se pare că nu eşti la prima infracţiune”. Aşezându-se, citea şi-mi rezuma din conţinut: “În liceu, ai rupt poza şi discursul tovarăşului de pe afişierul din sediul atelierelor Şcolii Naţionale de Gaz. Maistrul Cotorogea te-a raportat la noi dar, nu ştiu de ce, colegul nostru din Mediaş a hotărât că nu există dovezi sigure cum că tu ai fi  fost autorul.” Eu fusesem. “Doi ani mai târziu, în armată, în unitatea de transmisiuni din Iaşi, ai scris într-o scrisoare confiscată de CI-stul unităţii că ai vrea să treacă un glonţ prin capetele ăstora cu stele şi steluţe. Aşa-i? Recunoaşte tot, noi ştim deja, vrem doar să vedem dacă ai caracter şi-ţi recunoşti faptele. De atunci nu ţi s-a mai dat voie să pui mâna pe armă, iar peste trei luni ai fost trimis, împreună cu o parte din colegii de unitate, la munci. Ai servit patria la Mina Lupeni, în Valea Jiului, nu-i aşa?”

“La Mina Lupeni, la Termocentrala Paroşeni, apoi la cea din Petroşani şi la Vulcan”, am adăugat eu, convins că evidenţa lor era completă.

După o vreme, m-a invitat politicos să iau loc pe un scaun, moment în care am intrat brusc în panică. Când un om aflat în slujba regimului comunist devine amabil, ceva nu e în regulă, am tras eu rapid o concluzie. Suspicios, am cercetat scaunul, fiindu-mi frică să mă aşez.

“Ce s-a întâmplat, te deranjează ceva?”, m-a întrebat el zâmbind.

“Da, am recunoscut eu speriat. Am auzit la radio Europa Liberă că pe cei arestaţi în revolta de la Braşov de acum doi ani i-aţi aşezat pe nişte scaune vopsite cu anumite substanţe foarte toxice, chiar radioactive, astfel că mulţi s-au îmbolnăvit de cancer şi unii chiar au murit.’’

Anchetatorul a zâmbit mai departe şi a zis: “Ai o imaginaţie bolnavă, băiete, se pare că SF-urile alea te-au înnebunit la cap. Nu aşa procedăm noi.” (va urma)