Acum vreo 7 ani, când abia venisem în Canada, Honda mea de 500 de dolari şi 305.000 de km la bord a cedat într-o seară, chiar aproape de casă. O roată s-a rupt, pur şi simplu, din butuc. Maşina a alunecat pe burtă, o senzaţie deloc plăcută. Am ieşit să văd ce s-a întâmplat şi imediat lângă mine s-a oprit o maşină, iar tânărul de la volan m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor sau să sun pe cineva, întinzându-mi imediat celularul său.
Probabil că, după maşina pe care o deţineam la acea vreme, nu rezulta că puteam să-mi permit şi un celular, lucru care era adevărat. M-a uimit atât de tare rapiditatea cu care a vrut să-mi sară în ajutor încât, sincer să fiu, aproape că am reacţionat prosteşte. I-am zis că nu am nevoie de nimic, apoi am realizat că nu i-am mulţumit pentru intenţia generoasă.
Eram un proaspăt imigrant şi nu mă aşteptam ca un necunoscut să-mi ofere ajutorul într-un mod atât de natural. Mulţi ani după această întâmplare, m-am tot întrebat dacă eu aş fi fost atât de generos şi nu aş fi preferat să-mi continui drumul, prefăcându-mă că nu am văzut nimic şi liniştindu-mă cu “lasă că-l ajută altul”.
Nepotul meu, student la vremea aceea în Montréal, mi-a zis într-o zi că a văzut pe un site un anunţ al unei asociaţii care invita studenţii să îşi dedice două ore pe săptămână vizitând persoane în vârstă care au nevoie de cineva cu care să schimbe o vorbă. Era extrem de ocupat la şcoală, dar a găsit timp să se ducă acasă la o doamnă singură, aproape imobilizată. După prima vizită, mi-a spus că este o fiinţă extraordinară şi că vorbesc împreună despre multe lucruri interesante. El avea vreo 22 de ani, iar doamna aproape 70. În fiecare săptămână, nepotul meu avea program fix şi nu lipsea de la nicio întâlnire. Între ei s-a stabilit o legătură neobişnuit de trainică. De sărbători, îşi cumpără unul altuia cadouri şi vorbesc de multe ori la telefon. Mi-a părut extraordinar gestul nepotului şi m-am întrebat iarăşi dacă aş fi capabil să renunţ la timpul meu liber dedicat familiei şi să-i dau unui străin puţină căldură.
Cu vreo trei săptămâni în urmă, o micuţă clădire, cu un etaj, de pe Monkland, a luat foc. Incendiul a fost stins, dar nu atât de repede încât să nu distrugă atelierul de reparat pantofi al doamnei Turcotte şi al fiului ei. De 21 de ani, repara pantofi pe Monkland şi nicio zi mica lor afacere n-a fost închisă. Pe stâlpii de pe această stradă comercială au apărut afişe prin care locuitorii din zonă sunt rugaţi să doneze cât pot pentru ca familia Turcotte să-şi redeschidă afacerea. S-a deschis un cont bancar şi am înţeles că foarte mulţi clienţi n-au ezitat o secundă să-i ajute. De ce? Pentru că familia Turcotte îşi servea clienţii cu o seriozitate venită din alte vremuri. Cunoşteam micul atelier din plimbările cu familia, vara, pe Monkland, şi m-am întrebat tot timpul cum mai poate rezista o afacere de reparat pantofi în vremurile noastre, în America de Nord, unde un televizor care funcţionează bine este aruncat pe stradă şi schimbat cu unul nou. Ei bine, am aflat răspunsul din The Gazette, care i-a dedicat doamnei Turcotte o pagină de ziar. Oamenii, în general, se îndrăgostesc de anumite obiecte de îmbrăcat şi renunţă cu greu la ele, doar când se distrug. Această familie a rezolvat problema pantofilor. Pare o chestiune insignifiantă, dar cine deţine clasamentul lucrurilor importante de făcut? Clienţii atelierului au decis că n-o pot lăsa pe doamna Turcotte de izbelişte şi că mica ei afacere trebuie să continue.
M-am întrebat iarăşi dacă m-aş fi implicat, dacă n-aş fi uitat de asta, luat de alte treburi, tot timpul “mai importante”. De obicei, scriu despre economie, bani, lucruri precise şi “importante”. De data asta n-am fost capabil. Paşte Fericit!
