“De când scriu în engleză, franceza a devenit limba mea maternă”, interviu cu scriitoarea Felicia Mihali

Felicia Mihali
Felicia Mihali (foto: Martine Doyon)

Scriitori români publicaţi la edituri canadiene sunt foarte puţini. Ca să-i numeri, ţi-ar cam ajunge degetele de la o mână. Interesant este că la fel de rari, dacă nu chiar mai puţini, sunt scriitorii canadieni care să publice şi în engleză, şi în franceză. Aşa mici cum sunt ele, cele două mulţimi se intersectează, de puţină vreme, într-un punct. Care se numeşte Felicia Mihali.

Pe 20 aprilie, Felicia Mihali şi-a lansat, la Montréal, prima carte în limba engleză, The Darling of Kandahar, într-o seară a festivalului literar Metropolis bleu. Romanul a apărut la o editură tânără, Linda Leith, care încă nu a împlinit un an de existenţă. În schimb, editura aparţine (şi poartă numele) unei scriitoare cunoscute la Montréal, printre altele şi ca fondatoare, în 1997, a festivalului Metropolis bleu.

Felicia Mihali s-a stabilit la Montréal în anul 2000, iar doi ani mai târziu avea să-şi publice primul roman în franceză, Le pays du fromage, o traducere (de fapt, rescriere) după Ţara brânzei, carte apărută în România, în 1999, şi care reprezenta debutul ei ca prozatoare. Au urmat alte şase romane în franceză, la XYZ Éditeurs (ultimul, L’enlèvement de Sabina, publicat la sfârşitul anului trecut) şi iată, The Darling of Kandahar, în engleză, la Linda Leith.

Romanul porneşte de la o poveste căreia autoarea i-a fost, cumva, martoră. După ce, în 2004, începuse să studieze limba engleză, Felicia Mihali se obişnuise să citească revista Maclean’s, în dorinţa de a se familiariza nu doar cu topica, ci şi cu optica anglofonilor. În 2007, ea dă peste informaţia care avea să devină intriga cărţii: o tânără (de origine română – şi în realitate, şi în roman) pozează pentru coperta unei reviste (Maclean’s în realitate, Maclear’s în carte), care ajunge în mâinile unui sol­dat din Afga­nis­tan. Tânărul (de origine greacă – şi în realitate, şi în roman) este impresionat de chipul fetei şi începe să-i scrie, iar totul se transfor­mă într-o iubire la distanţă, pe fundalul războiului. Soldatul moare în misiune (şi în realitate, şi în carte), fără să se fi întâlnit vreodată cu fata, iar Felicia Mihali asistă, în realitate, la înmormântarea care are loc la Laval.

Povestea-nucleu este traversată de imigranţi cu viziuni şi drumuri diferite, dar şi de istoria “părinţilor fondatori” ai oraşului Montréal – Jeanne Mance şi Paul de Chomedey, sieur de Maisonneuve -, la rândul lor nişte imigranţi plecaţi la drum cu o traistă de vise şi trecuţi printr-o mulţime de încercări.

În 2002 ai mai făcut o dată trecerea de la a scrie într-o limbă (română) la a scrie în alta (franceză). Acum treci de la franceză la engleză. Ca­re dintre cele două “treceri” a fost mai grea?

Evident că mai complicată a fost ulti­ma, în primul rând pentru că nu mai am 30 de ani şi nici energia de altădată. Iar engleza am învăţat-o în Montré­al, începând din 2004, deci destul de târ­ziu cât să-mi rămână chiar o limbă stră­i­nă. Dar, cum am mai afirmat şi cu alte oca­zii, a scrie într-o limbă străină este mai uşor decât a o vorbi. În fond, dacă e să îl credem pe Proust, orice carte bună e scrisă într-o limbă străină.

Am mai avut această discuţie, în urmă cu mulţi ani, dar pentru cei care nu ne citeau atunci am datoria să întreb: de când şi de ce nu mai scrii în româneşte?

Nu mai scriu în româneşte pentru că nu mai trăiesc în România. Dacă într-o zi mă voi întoarce în România sigur voi relua scrisul în româneşte. Limba de creaţie se hrăneşte din tot ce înconjoară şi hrăneşte autorul zi de zi; televizorul, jobul, cărţile. Cum aş putea să trăiesc toată ziua în france­ză şi engleză şi să scriu în româneşte? Şi, mai ales, cine m-ar publica în Canada? Iar dacă eu aş trăi aici şi aş publica în România, cine m-ar citi şi cu ce interes?

Există o identificare parţială sau măcar o comunicare între publicul de limbă fran­ceză din Montréal şi cel de limbă engleză?

Aş vrea să fie aşa, dar mă conving de contrariu cu fiecare zi. Cele două entităţi culturale se ignoră aproape complet, spre propria lor dezamăgire. Cred că Linda Leith e printre puţinii care au făcut o mediere de calitate, cu ocazia festivalului Metropolis bleu, pe care l-a iniţiat acum 15 ani; început ca o manifestare anglo­fonă, el a ajuns acum un hibrid, alo­când poate chiar mai mult spaţiu părţii franceze.

Dacă vorbim de două universuri total dife­rite, atunci o iei din nou de la capăt cu construirea numelui de autor?

Da, efectiv e un nou început. Iar în acest moment încă pendulez între entuziasm şi teamă. Săptămâna trecută am dat un interviu pentru Maclean’s, cel mai important magazin canadian. Încă nu îmi vine să cred că cititori din Alberta, Columbia Britanică sau Manitoba vor citi despre ce am scris. Am un sentiment de înstrăinare faţă de propria mea operă, prin faptul că nu am nici un fel de legătură cu locuitorii de la celălalt capăt al acestei ţări-continent.

E rândul întrebării care sigur ţi s-a pus cel mai des lately: în ce limbă va fi următoarea carte?

Va fi în engleză, ca să mă menţin în formă. O cărţulie mică, la fel cu cea publica­tă recent, nu mai mult de 35.000 de cuvin­te. Se va numi A second chance for Adam şi este despre o femeie al cărei soţ are un atac cerebral. Dar, deşi subiectul este tra­gic, vreau să fie o comedie sau măcar să amu­ze. Ideea e că, atunci când nu ai de ales, trebuie să iei partea bună a lucrurilor. Oricum, asta nu înseamnă că editorul meu englez o să o publice automat sau cât de curând. Dar scriitura e o plăcere înainte de toate, chiar dacă mi-am cam uzat dicţionarul francez-englez.

În afară de adaptarea strict lingvistică, ai trecut şi printr-o adap­tare de con­ţinut la cultu­ra anglofonă? Întreb fiindcă mă intrigă Nancy Huston (scriitoa­rea cana­diană cu care cineva ilustra, la lansa­rea ta, ideea de autor bilingv); ea consideră că traduceri­le pe care le face în franceză roma­ne­lor sale scrise în engleză sunt mai reuşite decât originalul. Şi chiar utilizează asta ca tehnică de lucru.

Fiecare limbă îmi impune un alt ritm şi, mai ales, un alt gen de subiecte. În fran­ce­ză sunt nostalgică şi excesivă în deta­lii. În engleză sunt mult mai ironică (cred) şi mai concisă. Iar în româneşte simt că eram unde­va, între cele două. În franceză scriu acum cu aceeaşi uşurinţă cu care acum 12 ani scriam în română. De când scriu în engleză, fran­ceza a devenit limba mea maternă.

În ce priveşte traducerile, cred că un autor nu e capabil să se autotraducă, oricât de mult ar vrea; el nu face decât să se rescrie. A fost cazul meu, cu Ţara brânzei, de exemplu, pe care am afirmat sus şi tare că am tradus-o. Articolul unui profesor universitar mi-a demonstrat că mă înşel şi că, de fapt, am rescris-o. Deşi subiectul e ace­laşi, atmosfera care se degajă este cu totul alta. În ce priveşte romanul scris de mine în engleză, el datează de fapt din 2007. Atunci l-am scris şi am încercat zadarnic să găsesc un editor. Apoi l-am rescris în franceză, numai că nici de data asta nu am fost mai norocoasă. Pur şi simplu XYZ, editorul meu francez, nu a vrut-o, ceea ce găsesc onest. În fond, nu e primul pe care mi-l refuză, ci al doilea, ca să zic aşa. Norocul meu a fost să o reîntâlnesc pe Linda Leith şi să îl citească. În cazul ei, relaţia de dragoste a fost spontană şi necondiţionată de faptul că sunt un slab vorbitor de engleză, ceea ce poate dăuna campaniei de publicitate. Dar când unui editor îi cade cu tronc o carte, asta este, norocul meu. Aşa a fost şi cu Ţara brânzei, în 2002 (la XYZ, n. red.).

Petru Popescu s-a întors la a scrie o carte în limba română (Supleantul, 2009), după zeci de ani în care n-a scris decât în engleză. Crezi că vei lua, într-o zi, o ase­menea decizie sau nici în ruptul capului?

Never say never, ca să zic aşa. Acum câteva luni aş fi băgat mâna în foc că nu voi mai publica niciodată în engleză. Dar viaţa unui autor este extrem de complicată, cu condiţia să rămână scriitor, adică să continue să scrie. Numai atunci lucruri minu­nate se pot întâmpla, când nu abandonezi niciodată, chiar dacă nu mai există nicio speranţă. Despre română, ce vis frumos să scriu încă o dată în româneşte o carte! Ceea ce îmi lipseşte e provocarea.

Se poate spune că trăieşti din scris, în Canada?

Vânzările cărţilor mele încă nu îmi asi­gură un trai confortabil în Canada. Singura mea scăpare au fost bursele de creaţie, din partea consiliilor de arte, cel quebechez şi cel canadian, şi din fericire am beneficiat în fiecare an de una. Până una alta, muncesc ca profesor de franceză, o slujbă care îmi oferă multă mobilitate plus un salariu extrem de bun. Trebuie menţionat că statisticile zic că în Canada profesorii ne-universi­tari au cel mai mare salariu din lume (spun asta pentru că nu ştiu exact situaţia universitarilor). Ca profesor de franceză am fost în China, iar acum doi ani în Marele Nord. Asta m-a ajutat să fiu în contact cu oamenii şi locurile mai mult decât dacă aş fi fost un turist. Cred că, chiar dacă într-o zi aş trăi în­destulător din vânzări, mi-ar fi greu să stau toată ziua acasă. Nu sunt genul. Singurul dezavantaj este că, atunci când munceşti, eşti mai puţin disponibil pentru deplasări, conferinţe, lecturi publice, mai ales în afara Canadei. Iar pentru scris, evident, trebuie să îţi sacrifici toate vacanţele. Nu îmi amintesc când am fost ultima oară în concediu, iar asta, din păcate, se repercutează şi asupra familiei.

Ce ai recomanda unui român care vrea să publice la o editură canadiană? De unde să înceapă?

În primul rând de la limbă, evident; franceză sau engleză, nu are de ales. Apoi un tur pe la universitate, într-un departament de literatură, nu ar strica. Nu e o regu­lă de aur pentru alţii, dar în cazul meu, da. O privire asupra literaturii aşa cum e ea văzută în Canada ar prinde bine. Urmează apoi o atitudine ceva mai puţin dispreţuitoa­re faţă de literatura americană, precum şi revizuirea ideii că în afară de Europa nu mai există nimic. Vrei să publici în Canada, trebuie să ştii ce se citeşte în Canada. Asta nu înseamnă să copiezi modelul, ci să te joci cu el, poate chiar să îl iei în răspăr. De când lucrez cu editorul englez îmi dau seama ce mare şansă am avut să fiu publicată în 2002 aici. Cu ce am venit eu în bagaj, nu aveam nicio şansă. Ţara brânzei mi-a fost totuşi de mare ajutor. Dar cu ce am scris apoi mi-am câştigat locul ca autor canadian, rămânând în acelaşi timp şi un autor român.

Mariela Chirita
Mariela Chirita
Licenţă în Jurnalism şi master în Comu­ni­care, la Universitatea din Bucu­reşti. Colaborări de studenţie, apoi slujbe de reporter, redactor, prezentator şi reali­zator (de emisiuni simpatice) la TVR (Internaţional). Stabilită la Montréal în ‘99. Din 2001 până în 2012, redactor-şef la Pagini Româneşti, mereu în paralel cu alte job-uri. Este dintre cei care militează pentru introdu­cerea zilei de 99 de ore, deşi îşi dă seama că ar fi la fel de scurtă.

Ultimele articole

Articole similare