Prima anchetă la DSS

În noiembrie 1989, cu mai bine de o lună înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României.

Vasile Ladislau Ţompi (Laci), unul dintre cei trei protestatari – alături de Horaţiu Coman şi de Radu Cocoş – vorbeşte, în Pagini Româneşti, despre acţiunea în sine, dar şi despre arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. (G. S.)

(continuare din numărul trecut)

“Spre binele tău, zice anchetatorul, ar fi indicat să recunoşti faptele. Noi ştim totul. Dacă ai ceva împo­triva mea, ţi se poate repartiza un alt anchetator. Eu sunt dispus să manifest bunăvoinţă, atâta timp cât eşti onest cu mine.”

M-am aşezat la un capăt al biroului, după care mi-a întins câteva foi format A4 şi un pix: “Scrie, îmi zice anchetatorul, cu cuvintele tale, ce fapte ai comis. Cronologic. Încearcă să nu uiţi niciun detaliu.”

Am scris vreme de vreo 10-15 minute, calm, încet, cât mai îngrijit. Însă atunci când anchetatorul a citit ceea ce scrisesem, a exclamat furios: “Ai terminat repede de scris prostiile astea. Drept cine mă iei? Dacă-ţi baţi joc de mine, îţi promit că las un alt coleg să se ocupe de tine. Spre binele tău, am să rup această declaraţie – ceea ce şi făcu rapid, în prezenţa mea. Ai grijă ca în următoarea declaraţie să scrii adevărul”.

Ceea ce scrisesem eu erau următoarele: “Aflat în municipiul Alba Iulia, la concursul de protecţia muncii a IJRVMR-urilor din Transilvania, am fost cazat la Hotelul  Transilvania. Acolo, m-a contactat în prima seară şi în dimineaţa celei de-a doua zile, un om mai în etate, care m-a rugat să-i pun mai multe scrisori la poştă. Nu-l cunoşteam, nu-l văzusem vreodată, părea bolnav – aşa că m-am hotărât să-l ajut. Am acceptat în ambele dăţi. Am primit în total câteva zeci de scrisori timbrate, iar omul mi-a mulţumit în dimineaţa celei de-a doua zile, oferindu-mi cadou suma de cinci lei.”

Anchetatorul m-a privit fix, după care a oftat, a dat un telefon şi i s-a adus un dosar gros cam de 15 cm, cu coperţi tari şi cu foi cartonate în interior.

Pe foi erau lipite poze ale unor litere şi ale unor părţi din litere, toate scrise de mână. Săgeţi roşii indicau curbele şi anumite puncte ale literelor. Coduri din litere şi cifre erau scrise pe unele poze şi pe foile finale, unde concluzia era clară: “În urma analizei grafologice, am constatat că înscrisurile aparţin numitului Ţompi Vasile Ladislau”.

“Aţi fost destul de deştepţi să scrieţi cu liniarul şablon”, a zis anchetatorul zâmbind. “Noi de ani de zile ne întâlnim cu bandiţi care nu recunosc ce au scris. Aşa că pot să-ţi spun că amprenta ta grafologică e aproape la fel de unică ca cea a pielii degetelor. Aţi fost deştepţi, dar noi suntem mai deştepţi. Presiunea cu care apeşi când scrii anumite litere şi cu care faci curba literelor este unică pentru fiecare. Aşa încât, chiar dacă cererea de angajare ai scris-o cu un alt scris, iar acum scrisul tău de mână este majoritar cu litere de tipar, noi ţi-am identificat caracteristica particulară.”

M-am apucat de scris din nou, iar când anchetatorul a terminat de citit, a exclamat furios: “Parcă ne-am înţeles să scrii adevărul?”

Pe scurt, scrisesem următoarele: “Am redactat şi expediat singur, fără niciun ajutor, toate înscrisurile cu conţinut ostil. Le-am pus în trei cutii poştale, în data de 14 noiembrie 1989”.

Furios, anchetatorul a rupt şi a doua declaraţie, după care a mai dat un telefon şi am fost dus într-o altă cameră. Aici, un securist înalt de peste 2 metri, cu alură sportivă şi ten măsliniu mi-a cerut, cu vorbe aspre, să mă dezbrac la pielea goală. Mi-a cerut să mă aplec, cu fruntea aproape de sol, după care mi-a tras un bocanc în cap care a făcut să-mi apară un cucui destul de mare. Ulterior, m-a pus să-mi îndepărtez fesele cu mâinile în timp ce el îmi examina atent anusul. A urmat un consult medical, efectuat de un fel de medic. Mi-a măsurat tensiunea, mi-a ascultat plă­mânii şi ini­ma, după care am fost întrebat despre o cicatrice mai veche a unei operaţii şi despre bolile pe care le avuse­sem. Au notat faptul că sunt miop şi au promis că mi se vor aduce ochelarii de acasă. Le-am spus că sunt înregistrat la medic ca având probleme de sănă­tate, apoi au promis din nou că-mi vor aduce de acasă medicamentul cu care făceam tratament – propranolol.

După ce m-am îmbrăcat, am fost dus într-o altă cameră, unde mi s-au făcut poze din faţă şi profil, iar la urmă mi s-au luat amprentele. De asemenea, mi-au fost confiscate cureaua de la pantaloni, şireturile de la bocanci, cheile de la casă, banii şi un pix. Batista mi-au lăsat-o.

Mă supuneam procedurilor Securităţii fără să reacţionez în vreun fel. În mintea mea era linişte, iar emoţia principală era una de teamă amestecată cu detaşare. Singurul gând prezent era de abandonare în voia sorţii: ce va fi va fi.

După toată procedura descrisă mai sus, am fost dus înapoi în biroul anchetatorului. Fără o altă introducere, acesta mi-a spus: “Îţi dau o ultimă şansă. Scrie ce ştii tu. S-ar putea ca eu să nu ştiu tot, dar grafologul a stabilit că este posibil să fie patru persoane care au scris”. Eram hotărât să nu dezvălui identitatea partene-rilor mei de acţiune. Dar asta a fost la început. Nuanţe şi motivaţii diferite de teamă s-au ţesut încet-încet în inima mea. Securiştii au realizat repede că nu vroiam să-mi protejez propria persoană. În scurt timp, anche­tatorul a început să folosească artileria semigrea: ameninţarea familiei. Artileria grea – bătaia sistema­tică – era probabil ultima opţiune.

Văzând că nu m-am apucat încă de scris, securistul a continuat: “Ştim că în zilele în care ai fost la Alba Iulia au apărut scrisorile cu manifeste, pe care colegul nostru de la Poştă le-a oprit fără probleme – săreau în ochi prea mulţi destinatari pentru doar două oraşe. Şi toate doar în două cutii poştale. Mai ştim că în aceeaşi perioadă au apărut şi în oraşul Mediaş exact acelaşi tip de manifeste. Ştim cine sunt prietenii tăi. Trebuie doar să ne spui cu care dintre ei ai făcut prostia asta cât casa de mare”. Apoi, cu un zâmbet mârşav apărut în colţul gurii, anchetatorul mi-a spus: “Ştii că şi în fabrica Vi­trometan am găsit manifeste?”

La acel moment nu ştiam că manifestele găsite, de care aflasem şi eu, erau de alt tip decat cele confecţionate de noi. Am răspuns că nu ştiam nimic.

Uitându-se încruntat la mine, anchetatorul a adăugat cu un ton grav: “Nu-i nimic. Vom afla curând. Mama şi tatăl tău lucrează la Vitrometan. Ştim că vrei să-i acoperi. Mâine o să-i aducem aici şi pe ei şi o să aflăm totul. Fratele tău, Marian parcă îl cheamă, ştie ceva? Dar frăţiorul cel mic, Marius Gabriel, e cumva şi el implicat?”

Am negat imediat, dar spusele securistului m-au izbit în plină figură. Mi-am amintit imediat de faptul că Horaţiu îmi mărturisise cu nonşalanţă că a pus manifeste şi în Mediaş. Îmi răsuna şi acum în minte afirmaţia lui iritantă: “Profesionalismul şi invincibilitatea Securităţii sunt doar un mit”. Nu-mi spusese totuşi că ar fi pus manifeste şi la fabrica Vitrometan. Acolo, în camera de anchetă, supărarea pe Horaţiu a revenit, de astă dată însoţită de furia că, fără să vrea bineînţeles, i-a pus în pericol şi pe părinţii mei.

Convins că Horaţiu a pus manifeste şi în fabrica Vitrometan şi hotărât să evit ca părinţii mei să fie aduşi la Bucureşti, am decis să spun o parte din adevăr.

Mi-am închipuit că poveştile pe care chiar Horaţiu ni le spunea atunci când susţinea că locuinţa lui este supravegheată erau adevărate. Mi-am zis că oricum ar fi ajuns la el, iar părinţii mei trebuiau protejaţi, mai ales că nu erau deloc implicaţi – aspect de care eram convins ca securiştii nu erau impresionaţi.

Sub influenţa celor prezentate mai sus, am scris o a treia declaraţie de recunoaştere a faptelor, cele două anterioare fiind rupte de anchetator. Astfel, cea de-a treia declaraţie a devenit prima. Le-am dat numele lui Coman Horaţiu şi locul de muncă (adresa lui exactă nu o cunoşteam). Seara, anchetatorul a zâmbit mulţumit – cazul era rezolvat – şi a scris un raport în care preciza că doar Horaţiu şi cu mine am scris manifestele.

La final, a trebuit să scriu o declaraţie în care să-mi fac o scurtă autobiografie – loc de naştere, adresa de acasă, studii, loc de muncă etc. -, dar mai ales să scriu toate informaţiile pe care le cunoşteam despre neamurile de gradul I din partea mamei şi a tatălui (unchi, mătuşi, fraţi).

Abia apoi am fost dus în celulă. Bănuiam că aveau să-l aducă şi pe Horaţiu la DSS, dar că urmau să-l aducă chiar a doua zi, nu mi-am închipuit.

Ultimele articole

Articole similare