Victor(ie) de etapă

România are un nou Guvern. Puţin probabilă în urmă cu două luni, actuala formulă a Executivului (care a trecut de Parlament cu un scor foarte confortabil) e una pentru durată scurtă (va sta, cel mai probabil, până la parlamen­tarele din toamnă). Pe de altă parte, modificarea raportului de forţe care a provocat o schimbare a compoziţiei Puterii şi Opoziţiei în an electoral bulversează, deo­po­trivă, scena politică şi socie­ta­tea românească.

Povestea instalării Guvernului Ponta e palpitantă şi relativ simplă, dar are şi câteva aspecte care vor fi probabil lămurite de evoluţiile viitoare. Componenta palpitantă ţine de cronologia alertă şi spectaculoasă a ultimei luni politice. Exact când Guvernul Ungureanu şi liderul acestuia începuseră să prindă viaţă pe scena publică autohtonă, PDL, partidul-pivot pentru fosta guvernare, se confruntă cu o serie de dezertări ale membrilor săi.

Startul e dat de prim-vice­preşedintele de la acea vreme, Sorin Frunzăverde, PD-ist cu vechime de aproximativ două decenii, care decide să plece din partid pentru “a reconstrui dreapta”, alături de oamenii din PNL şi pentru că se simte tot mai ameninţat de – spune Domnia sa –  “statul poliţienesc”. Aproape simultan cu această plecare de răsunet, USL definitivează o moţiune de cenzură pe care purtătorii de mesaj ai acestei alianţe o “vând” marelui public cu multă prudenţă. Victor Ponta spune, imediat după strângerea semnăturilor necesare depunerii moţiunii, că a ales un număr minim de semnatari pentru a mai depune încă una, în luna iunie. Între timp, spaţiul mediatic e ocupat, aproape zilnic, cu ştiri care consemnează noi dezertări din PDL, cu destinaţia PNL sau PSD.

Pe fondul unor reacţii lipsite de vitalitate şi de claritate ale PDL, ritmul dezertărilor se în­te­ţeşte în ultimele zile şi, în urma unui vot strâns, Guvernul Ungu­reanu este demis în Parlament.

În aceeaşi seară, în urma unor consultări-blitz la Cotroceni, este no­minalizat noul premier, Victor Ponta, de altfel singurul nume avansat în discuţiile din acea zi.

Deşi, pe când era în opoziţie, Victor Ponta anunţa cu emfază că, dacă va fi numit premier, va pre­zenta în 30 de secunde componenţa cabinetului său, formula noului Guvern se naşte greu.

Pentru prima versiune e nevoie de patru zile – interval în care presa anunţă câteva garnituri de miniştri, semn că negocierile au fost intense. Pe 1 mai, aflăm noul Guvern: un Executiv care, până la momentul votului de investitu­ră cunoaşte două remanieri sui-ge­ne­ris, devenind astfel, spre deliciul comentatorilor de dreap­ta, cel mai remaniat guvern neinstalat în funcţie.

Pleacă, după doar câteva zile de ministeriat provizoriu, Victor Alistar şi Corina Dumitrescu – ambii cu trecut dubios, cu CV pătat şi cu proble­me evidente de adecvare la funcţiile în care fu­-seseră desemnaţi. Deşi păstrează câteva persoane care vor fi, mai mult ca sigur, ţinte mediatice în viitorul imediat din cauza unor probleme similare cu ale celor nu­miţi mai sus (Mircea Diaconu – in­compatibilitate, Andrei Marga – trecut comunist încă de clarificat), Guvernul trece la pas prin Parlament, iar Victor Ponta devine cel mai tânăr premier din istoria postcomunistă a României.

Odată cu instalarea noului guvern, Traian Băsescu e la al doilea moment de coabitare cu Opoziţia. Guvernul Ponta mar­chează însă o premieră pentru România postcomunistă: e pentru prima dată când puterea execu-tivă îşi schimbă atât de radical culoa­rea în timpul mandatului prezidenţial şi parlamentar. De aici şi multitudinea semnelor de întrebare care aşteaptă să pri­mească  răspuns în următoarea perioadă.

Pe 7 mai, după votul fericit pentru USL din Parlament, apro­piaţi ai acestei alianţe politice au făcut un joc de cuvinte: “V” de la “Victor”, “Victorie” şi “Victoria” (Palatul Victoria).

Comentatorii mai prudenţi au preferat să vorbească doar despre un/o victor(ie) de etapă.