După ce, în numărul trecut, am “vizitat” câteva cafenele celebre din Turcia şi Italia, vă propunem să continuăm călătoria şi să poposim în alte două ţări.
FRANŢA. Deşi cafeaua ajunge în Franţa în jurul anului 1644, prin portul Marsilia (prin intermediul unui celebru călător în lumea orientală, Pietro della Valle), locuitorii îi acordă puţină atenţie şi e privită mai degrabă ca o curiozitate. Adevărata introducere a cafelei în Franţa datează de la 1669, când sultanul Mahomed al IV-lea îl numeşte pe Soliman Aga Mustafa Raca ambasador al Înaltei Porţi la curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
Conform obiceiului din ţara sa, acesta îşi întâmpina oaspeţii servindu-i cu o ceaşcă de cafea, cu tot fastul ritualului oriental. Singura diferenţă este că el oferea zahăr pentru îndulcirea băuturii, contrar tradiţiei turceşti. Pasiunea pentru cafea se răspândeşte rapid în Paris.
Primul debit de cafea public parizian este deschis la 1672, de către un armean, pe nume Pascal, în Piaţa St-Germain. Însă cel care şi-a lăsat numele definitiv în istoria cafenelelor pariziene va fi unul dintre angajaţii lui Pascal, Procopio dei Coltelli, un sicilian foarte ambiţios.
În 1686 are loc inaugurarea localului Le Procope, la doi paşi de clădirea teatrului Comedia Franceză. Procopio are o idee genială, de a crea un nou tip de cafenea: la el mesele sunt de marmură, zidurile sunt ornate cu tablouri, tapiserii şi oglinzi luxoase, iar în candelabrele de cristal ard cele mai fine lumânări. Această ambianţă rafinată atrage imediat o clientelă selectă, formată la început din actori, precum şi din jucătorii de pe terenurile de tenis aflate în imediata apropiere.
Le Procope cunoaşte adevărata sa perioadă de glorie în Epoca Luminilor: acolo se întalnesc filosofii care pun bazele Revoluţiei franceze: Danton, Marat, Fabre d’Églantine, Legendre. Ulterior, locul devine cartierul general al reprezentanţilor curentului romantic: Musset, George Sand, Théophile Gautier, Balzac, Gustave Planche şi, mai aproape de zilele noastre, politicianul Gambetta. Cafeneaua există şi astăzi, la aceeaşi adresă: numărul 13, pe strada l’Ancienne Comédie. Ea are scris pe frontispiciu “Procope, cea mai veche cafenea din Paris”.
Sub domnia lui Ludovic al XV-lea, o sumedenie de localuri se deschid sub arcadele Palais-Royal: Café de Foy, unde Camille Desmoulins a luat cuvântul în iulie 1789, pentru a incita mulţimea la revoltă; La Rotonde, cu faţada în formă de semilună, construită în zona grădinilor Palais-Royal; Le Régence, deschisă în 1688 şi care poartă amintirea unor partide memorabile de şah disputate de tânărul Bonaparte.
La începutul secolului al XVIII-lea, Parisul avea circa 300 de cafenele; în 1850 va atinge cifra de 3.000, iar astăzi putem vorbi de peste 15.000 de asemenea localuri.
AUSTRIA. Austriecii, cei care au inventat reputata “cafea vieneză“, poate nu ar fi iubit atât de mult această băutură dacă ea nu şi-ar fi făcut o intrare triumfală în ţară, ca urmare a unei strălucite victorii militare.
În anul 1683, turcii se opriseră la porţile Vienei, după ce cuceriseră zona Balcanilor. Învinşi ca urmare a eforturilor conjugate ale austriecilor şi aliaţilor lor polonezi, turcii sunt siliţi să se retragă rapid. Ei îşi abandonează o parte din provizii, printre care şi 500 de saci cu cafea.
Deşi la început unii credeau că boabele negre din saci sunt poate hrană pentru cămile, un general polonez pe nume Kolschitzky (declarat erou de război) recunoaşte cafeaua, cu care era familiar datorită contactelor anterioare cu turcii. Prada îi este dăruită în semn de recunoştinţă pentru meritele în luptă.
În acelaşi an, Kolschitzky va deschide localul Sticla albastră (Zur Blauen Flasche), prima cafenea din Viena. Cam în acelaşi timp, pentru a celebra victoria împotriva otomanilor, patiserii vienezi inventează deliciosul croissant, a cărui formă este dată de simbolul religiei musulmane: semiluna.
Succesul imediat va fi urmat de deschiderea altor localuri, fiecare sperând să atragă o clientelă de artişti: Brahms frecventează cafeneaua Herrenhof, Mahler preferă Imperial. Café Central, poate cea mai ilustră, numără printre clienţii ei un oarecare Lev Bronstein, care juca acolo şah, ore în şir. În momentul revoluţiei bolşevice din 1917, îl vom regasi sub numele de Lev (Leon) Troţki.
În fine, cafeneaua Hugelmann, situată aproape de podul Leopold, lângă cartierele Leopoldstadt şi Prater. Era foarte apreciată pentru vederea pe care o oferea asupra Dunării şi oraşului, în ansamblu. În plus, perso-nalul său era stilat şi eficient. Era considerată cea mai celebră “academie” a Vienei la vremea respectivă – s-a vorbit chiar de “Universitatea de biliard” de acolo.
Vienezii au făcut din cafenea o instituţie, unde se duc dimineaţa pentru a citi ziarele (s-a păstrat până astăzi obiceiul de a pune presa cotidiană la dispoziţia clienţilor) şi unde se întorc după-amiaza, pentru a savura o patiserie, sau în week-end, pentru a asculta muzică clasică.
