Vi se pare, atunci cand stati cate 10-12 ore la Urgentele spitalelor canadiene, ca mai rau de atat nu se poate? Poate ati uitat sau nu ati dat piept cu sistemul de sanatate din Romania. Am primit pe adresa redactiei marturia unei paciente din Romania, exasperata de lipsa de compasiune a personalului, marturie pe care o puteti citi in continuare. (P.R.)
21 septembrie 2011- Bucuresti – Romania – Tara a Uniunii Europene
Dimineata unei saptamani de toamna. Cer senin, cald si peste tot culori multicolore.
Cu doar cateva zile in urma, aflu ca operatia mea de colecist este iminenta si hotarasc instantaneu ca daca tot trebuie s-o fac, atunci totul are sa fie rezolvat cu interes, cu surisul pe buze si cu mare curiozitate pentru ceea ce (credeam eu) urma sa fie o experienta de viata interesanta, traita in premiera.
Este foarte devreme si impreuna cu sotul meu urc treptele unui mare spital de stat din Bucuresti. Basil ma tine de mana. Dupa apasarea stransorii simt ca e ingrijorat, desi nu mi-o arata in mod direct. Ne strecuram cu greu. Suntem intampinati de o mare de suflete. Par toti atat de uniformizati, imbracati aproape fara exceptie in haine mohorate. Singura pata de culoare sunt fustele multicolore si palariile mari cat roata carului pe care zeci de tigani le afiseaza cu mandria nationala a etniei. Inca imi pastrez surasul.
Incep formalitatile internarii.
Totul pare dezorganizat si la voia intamplarii. Pentru fisele necesare, strabat culoare ce-mi par linii nesfarsite dintr-un labirint imaginar, unde doar norocul te poate ajuta.
Uimita, trec printre muncitori, schele, moloz si vad oameni intinsi pe targi, aliniati in tacere pe langa ziduri mizere. Aflu ca sunt la camera de garda pentru urgente si unde se renoveaza. Zgomotul bormasinilor este infernal facand linistea celor de pe targi si mai nefireasca. Desi intreb unde este locul pe care il caut, ma orientez doar dupa semnele mainilor, cuvintele pierzandu-se oricum, acoperite de zgomot. In sfarsit, nimeresc.
Sunt trei functionare, foarte serioase, avand monitoare in fata. La prima fiind o coada apreciabila decid sa merg la urmatoarea tanara care tocmai infuleca o placinta cu branza.
“Fiti amabila, va rog”, incep eu cu voce blanda.
Nici nu rostesc ultima silaba si de la coada se aude un ton rastit si autoritar, potrivit maretiei functiei detinute.
“Nu vedeti ca maninca? Nu puteti astepta?”
Nu-mi vine sa cred, dar imi impun sa fiu calma si sa nu intreb de ce mananca sau de ce nu poate cu mana libera sa-mi intinda un biet formular (caci despre asta este vorba), asa ca revin la unica optiune (cea a cozii) si, desi duduia termina ultima imbucatura, noi tot aliniati ramanem. In sfarsit, revin triumfatoare cu micile tipizate si sunt curioasa sa inteleg de ce in jurul standului cu ziare si reviste este o alta imbulzeala. Ma apropii si privesc: in pijama, cate o bolnava mai ia un ziar, ori o revista ieftina de scandal, dar interesul major se concentreaza pe o intrebare ce pare a fi pe buzele tuturor : “Plicuri aveti?”
“Da”, raspunde hotarat vanzatoarea.
Nu apuc decat sa schimb o scurta privire cu Basil si sunt trimisa printr-un ordin scurt si concis la efectuarea unor analize.
Lume, lume peste tot. Dupa secole fac o electrocardiograma si chiar ca mi se pare cel putin bizar sa ma sterg de gel cu un prosop de o culoare greu de definit care sigur este “de servici” de cine stie cand si pentru cine stie cati.
Inca sunt vesela, detasata si hotarata sa traiesc intens tot ceea ce urmeaza sa mi se intample.
Odata hainele abandonate, aliniata tuturor celorlalti (adica in pijamaua de acasa) pare ciudat sa treci printre oameni ce par normali doar pentru ca au pe ei haine, haine pe care si tu le purtai doar cu cateva clipe in urma.
Asistenta de la parter e foarte grijulie. Primesc informatii utile despre pretul operatiei “gratuite” si despre faptul ca imediat ce ajung in salon trebuie neaparat sa fiu “draguta” cu asistenta sefa. “Nenorocirea” face ca asistenta sefa sa nici nu ma bage in seama de la inaltimea biroului si a rolului ei atat de important. Pijamaua mea alba, fina ca spuma marii, brodata pe alocuri cu flori delicate pare sa fie mai interesanta decat zambetul si blandetea cuvintelor mele. Cuminte, ma retrag in varful patului si deschid biografia lui Churchill – in engleza. Bizara carte mi-am gasit si eu, dar constat ca ma linisteste atmosfera vremurilor apuse si personalitatea marelui om de stat. Cand tocmai intru mai bine in pielea personajului, doctorul “meu” vine si vorbind parca peretelui din spatele meu (de ce nu ma priveste in ochi oare?) imi spune sa merg acasa, dar ziua urmatoare sa revin dis de dimineata. Zis si facut. Ce nu-mi spune e ca urmeaza sa fac o “placere” de endoscopie, dar … am ce povesti Rikai (prietena nedespartita) si lui Basil care vin in prima vizita a internarii mele, inarmati cu mancare buna si fructe. Norocul meu ca restul pacientelor din salon (in recuperare post operatorie) ma avertizaza sa nu mananc si sa nu beau inainte de operatie. Oare nu un cadru medical trebuia sa ma informeze?
Afara, vremea este tulburator de frumoasa. Iesim in curtea spitalului, in salon neputinta de a deschide geamurile face aerul de nerespirat. Unde sa ne asezam? Asta e o problema. Oriunde iti arunci privirea vezi palcuri de pijamale inconjurate de rude. Unii, care pot, stau pe vine, altii in picioare, dar cei mai multi sprijina peretii. Avem noroc !
Gasim un gardut de fier care, desi ne cam taie partile dorsale, ne serveste pentru un timp. Apoi, descoperim bordura de beton din fata geamurilor de la subsol si ne repezim sa prindem “privilegiati” un loc. O vreme e bine, sporovaim despre lucruri stiute, insa suntem alungati de mirosul dulce jilav al mucegaiului ce vine dispre geamul larg deschis, asa ca ne despartim.
Noaptea dinaintea marelui eveniment e una obisnuita. Dorm bine si tot cu surisul pe buze intampin dimineata.
Este ora 9am si apare un brancardier (cam urat), care ma anunta: “In 10 minute mergem la operatie”.
Sun la Basil si sunt gata, gandesc eu. In cadrul usii, brancardierul zice: “Si mie imi dati ACUM 100.000 ca eu va aduc inapoi in salon dupa operatie. “Ati pregatit banii pentru Doamna doctor anestezist? ” Plina de solicitudine, dau din cap afirmativ. Atunci, “SA MERGEM”, zice el.
EL inainte, eu parca plutind in urma lui, tinand strans ghemuit in causul palmei plicul cu 1.500.000 pentru Doamna doctor.
Coboram scari, ne facem cu greu loc printre alte si alte multimi si, in sfarsit, ajungem.
Dar… asta nu poate fi sala de operatie, imi zic eu. Este o incapere cu pereti coscoviti pe ici pe colo. Pe mijloc, o masa de metal acoperita cu niste cearsafuri departe de a fi imaculate, scaune vechi, revopsite prost si apoi, prin colturi, in devalmasie, maldare maldare de cutii, suluri de bandaje, sticle cu solutii. In tavan, luminile lampii de operatie par vechi din secolul trecut. O usa scunda duce afara catre o curte interioara. De acolo, prin norii fumului de tigara, doctori asistente si necunoscuti intra si ies cu o frecventa cronometrica. Cine stie ce si cine sunt?
Eu stau pe un scaunel si privesc la fiecare persoana care intra sperand sa fiu intrebata ce-i cu mine acolo si vrand sa scap mai repede de jena plicului zobit intre deget.
Nimeni nu ma baga in seama. Dupa vreo 10 minute apare o femeie planturoasa, cu kilograme de argint pe brate si degete si imi pune cateva intrebari de rutina, de unde trag concluzia ca ea este beneficiara plicului. Rusinata la culme, il intind spunand: “Un buchet de flori pentru Dumneavoastra”.
“Multumesc”. Si, pana sa rasuflu usurata ca am scapat de sarcina asta atat de jenanta, apare…
“Eu sunt asistenta sefa de la chirurgie. Doamna Vera! Sunteti pregatita?”. In sfarsit, respir multumita. Cineva ma intreaba PE MINE ceva. O privesc in ochi.
Are fata de animal de vizuina, trasaturi mici, aduse in fata, buze rosii si foarte subtiri dar, cat sunt indreptate intr-un suris fortat, imi zic ca e bine si cu cea mai suava voce ii raspund politicos la intrebare: “Sigur, sunt pregatita! N-am nici o emotie si doar vedeti ce viteaza si optimista sunt. AM REUSIT SA DECLANSEZ UN CATACLISM VERBAL.
“Doamna, eu nu v-am intrebat daca sunteti DUMNEAVOASTRA pregatita. Eu v-am intrebat daca sunteti pregatita cu BANII.
Simt ca ma fac din ce in ce mai mica. Nu stiu ce trebuie sa fac ori sa spun. Ma copleseste sentimentul de penibil al situatiei si creierul imi refuza comanda potrivit careia ar trebui sa inteleg de ce sunt in aceasta postura. Negasind altceva mai bun, incerc s-o linistesc promitandu-i ca se va revansa sotul meu imediat dupa.
“Lasati, ca am mai auzit asta!”.
Simt ca sunt anihilata. Eu nu mai am cuvinte. Cu o voce ce parca ma biciuie, imi comanda sa-mi dau bluza jos si sa ma intind pe masa de metal in forma de cruce. In timp ce-mi leaga mainile si picioarele (oare de ce) manioasa, imi repeta necontenit ca in functie de cum isi face ea meseria, eu traiesc, ori nu traiesc. Devine un leit-motiv. Intre timp apare o trupa de personaje feminine care incepe o discutie aprinsa despre virilitatea lui Julio Iglesias la cei 70 de ani.
In sfarsit, apare si “Doctorul meu”. Astept de la el un cuvant de imbarbatare, o gluma, o privire, ORICE, dar ceva care sa ma ajute sa ma simt din nou o fiinta umana. Sunt uimita. El sta cu spatele la mine si citeste ziarul.
Gandesc ca sunt inconjurata de semeni umani care arata ca si mine, insa pare a apartine unei lumi diferite ca dimensiune si spatiu. Ei toti impreuna, eu SINGURA, intinsa, goala, legata, pur si simplu golita de orice sentiment – un simplu obiect.
Deodata, toate trairile imi sunt deturnate de soaptele Doamnei Vera: “De fapt, stiu unde sa vin dupa bani. In salonul 5, nu-i asa?” In urmatoarea secunda, o senzatie total necunoscuta imi urca din virful degetelor de la picioare si spun cu voce tare: Ah! A inceput anestezia ! Incerc sa controlez senzatia inca pret de cateva clipe, apoi dispar.
Cineva imi loveste fata destul de tare si parca striga rastit: “Deschide-ti ochii, doamna, nu dormiti !
De foarte departe parca aud vocea lui Basil: “Mama, sunt aici”, apoi vocea gatuita a Rikai: “Dany, Dany”!
Toate simturile imi sunt in alerta. Mi-e un rau pe care corpul nu-l recunoaste. Ma orbesc niste lumini (sunt, de altfel, doar becurile chioare din lift). Simt nevoia sa strang picioarele si sa ma fac colac. Cineva (poate uratul de brancardier) imi comanda neincetat pe acelasi ton sever: “Intinde-ti picioarele”!
Si, dintr-o data, realizez ca targa, corpul, creierul meu, totul se cutremura. Ca prin ceata il aud pe Basil care striga: “De ce tremura in halul asta?”
Pricep ca sunt deja intr-un pat, parca aud vocea “Doctorului meu” care explica cum solutia care mi-a fost injectata a fost scoasa din frigider, corpul care are constant temperatura de 37 grade a reactionat. Deci, dupa el, este “normal” acest soc termic.
Nu puteam sa-mi imaginez cat de rea este trezirea la lumea reala. De fapt, sunt inca intre doua lumi, senzatia din corp nu are echivalent in cuvintele vocabularului cotidian. Capul este strans ca intr-o menghina si, desi am drenuri mai peste tot, ceea ce e cel mai rau urmeaza sa vina: greata si voma. Cum sa versi culcat pe spate cu 4 gauri in stomac? Mai rau nu se poate!
Neimpresionabil, Doctorul isi primeste si el plicul “cuvenit” si dispare lasandu-i pe Rika si pe Basil sa asiste neputinciosi la chinul meu ce pare fara de sfarsit.
Langa patul meu, cu o voce de invidiat pentru orice cantaret de opera, o tiganca tipa cu acute numele tuturor rudelor vii ori decedate. Frecventa este demna de picatura chinezeasca. Rugile, si mai apoi chiar ameninatarile lui Basil si ale asistentelor, n-o impresioneaza. Incepe sa expuna tot repertoriul aparatelor de reproducere umana si animala intr-un crescendo vijelios. Intre timp, 4 confrati ii inconjoara patul adaugand si ei repertorii personale ale aceluiasi subiect.
Durerile si voma ma coplesesc, iar, in cap, urletele si cuvintele obscene ale tiganilor mi se invalmasesc devenind insuportabile. As vrea sa pot plange, dar creierul meu habar nu are de asa comanda, este si el coplesit de toata intamplarea. Dupa un timp care mie imi pare infinit, o asistenta poate mai miloasa il trimite pe Basil sa cumpere o fiola.
O FIOLA putea pune capat chinului meu de la inceput !
Sunt acum si fara pantalonii de pijama, sondata si cu tiganii la cativa centimetri. Ce? Intimitate? De fapt, cred ca nici eu nu mai inteleg sensul acestui cuvant. As da orice doar sa fie liniste. Pe hol, Basil se lupta cu asistentele carora nu li se pare nimic iesit din comun in atitudinea tiganilor la capul unui operat. Dar, cu 300 000 sunt din nou luata pe sus cu cearsaful si mutata doua saloane mai departe asa ca acum injuraturile tiganilor par doar sunete dintr-un vis de departe.
Sa fi fost zi, ori noapte? Cat am stat semiconstienta?
Habar nu am! Stiu doar ca senzatia de sete este coplesitoare dar cine are timp sa vina la pacienti si sa le umezeasca buzele?
Usa salonului e deschisa. De-acolo patrunde o lumina rece si, desi, in sfarsit, tiganca a tacut, acum e randul asistentelor de noapte care, adunate in camera de garda din capatul holului, povestesc si rad isteric de rasuna peretii. Banuiesc ca tot etajul e treaz, nici n-ar putea fi altfel cu o asa petrecere, dar nimeni nu sufla. Cine ar indrazni sa le faca observatie? Eu una nu ma pot misca, dar sa si mai strig: “Va rog, putina apa!” Sau poate doar imi inchipui ca strig. Sonor, in jur e doar linistea cuvintelor mele acoperite de veselia nelalocul ei.
Ora 5am. Vin infirmierele tragand dupa ele carucioarele cu ustensilele de curatenie. Parca ar fi tancuri cu senile. Culoarele amplifica zgomotul, asa ca toata lumea deschide ochii inainte ca neonul sa loveasca ca un fulger. Se spala pe jos cu ura si cu solutii care iti ranesc narile. Simturile rascolite reactioneaza la toti stimulii neplacuti din jur.
Ora 6am. Vin asistentele care, fara vreo vorba blanda, iti ofera un termometru, pe care il colecteaza dupa cateva clipe, toate imbufnate cat sa te faca sa te simti jenata ca le deranjezi. Imediat vine masa. Prezentate foarte modern, in casolete elegante, cu tacamuri de unica folosinta, sunt deschise si in minutul urmator aruncate in cosurile de gunoi pe care alte trupe de infirmiere vin sa le ridice. Cata risipa inutila! Nimeni nu poate manca nimic, asa ca ora dupa o ora rudele urca gafaind scarile carand pachete.
Urmatoarele zile sunt la fel. Orele se tarasc, durerile, neputintele, se topesc in interiorul tau unde afli pentru prima oara ca in situatii ca cea pe care tocmai o traiesc: ESTI SINGUR! Si totusi… ce elixir nepretuit este dragostea celor cativa carora le pasa cu adevarat de tine.
Usor, cu pasi de melc nesigur, daca reusesc sa depasesc indescriptibila aventura prin care trec, incercand sa ma ridic singura din pat, atunci scurtele plimbari pe langa pereti par adevarate minuni. Desi e miez de noapte, se aud soaptele celor care inca nu dorm, gemetele suferinzilor, o serie de zgomote pe care lumea ta reala de dinainte nu le cunoaste.
In camera asistentelor de data asta e liniste. Dupa ce au epuizat subiectele ce le-au facut sa rada, dupa ce au aruncat la gunoi piramidele resturilor de seminte pe care le-au devorat ore in sir, in sfarsit au adormit. Usa este larg deschisa, lumina stinsa si doar ecranul plasmei plina de culoare le-ar mai putea deranja. Noi, sarmanii pacienti trebuie NEAPARAT sa pastram linistea!
Si iar se face 5 dimineata si rutina obiceiurilor zilnice se repeta iar si iar. Pe o scara a suferintei de care afli doar intr-un spital, fiecare noua zi, teoretic, duce spre vindecare asa ca, o saptamana fiind trecuta, sunt pregatita sa spun “ramas-bun” celor care nu-s atat de norocosi ca mine.
AFARA! Ce sentiment minunat !
Aer, lumina soarelui, forfota oamenilor care habar nu au ce fericiti ar trebui sa fie doar pentru ca pot merge, auzi, vorbi.
Aproape ca am lacrimi printre gene cand pasesc ACASA. Mi-e rusine sa las asta sa se vada, ar parea usor melodramatic, or eu, eu sunt atat de fericita. De parca n-ar exista lacrimi de fericire! Stiu ca aici, in casa noastra unde intotdeauna mi-a fost atat de bine, toata saptamana trecuta va ramane in urma ca amintirea unei experiente amare.
Si totusi imi spun: NU, nu trebuie sa las uitarea sa stinga trairile avute. A le nega inseamna a accepta tacit atitudinea pe care tocmai o descalific.
NU, nu trebuie sa uit tocmai pentru a putea, ajutata de puterea pe care mi-o da inima si mintea, sa fac in asa fel incat sa dau celor din jur ceea ce mie mi-a fost atat de brutal refuzat: respectul si compasiunea.
Sufleteste, lipsa compasiunii ce putea fi manifestata printr-un simplu suras m-a doborat mai mult decat durerile fizice.
Haita doctorilor veniti prin saloane, aroganta lor, mersul lor dispretuitor cu mainile in buzunarele pline de plicuri in timp ce TU, umil necunoscut, incerci sa mergi in ritmul lor,o simpla umbra nebagata in seama.
Oare cum s-a ajuns aici? Cea mai nobila dintre vocatii – medicina – s-a transformat intr-o afacere in care ceri tot mai mult si dai aproape nimic. Oare doctorilor nu le e tema ca in orice secunda o fiinta draga lor, devenita o simpla persoana anonima poate cadea pe mana vreunui “reputat” coleg?
Oare nu mai putem intelege sensul unor cuvinte ca bunatate, datorie, constiinta?
Si totusi,ce usor ar fi! Poate ne-am contamina unii de la altii gandindu-ne ca un suras si o simpla vorba buna nu costa NIMIC, dar SUNT DE NEPRETUIT.
Daniela Mocioc
