Primarul Richard Marcotte din Mascouche este acuzat într-un dosar de fraudă şi, pe lângă anii buni de închisoare pe care el i-ar putea primi, instituţia pe care o conduce riscă să fie pusă sub tutela Guvernului. Sediul Primăriei din Laval şi locuinţele primarului Gilles Vaillancourt au fost percheziţionate de poliţiştii Diviziei “Marteau”, sub bănuiala implicării primarului în acte de corupţie. Yves Francoeur, liderul sindicatului poliţiştilor din Montréal (Fraternité) a declarat că este “imoral şi indecent” ca oamenii pe care îi reprezintă (4500 de poliţişti) să fie în subordinea administraţiei Tremblay – acuzată şi ea de fapte de corupţie – şi cer premierului Marois să găsească o soluţie pentru a-i scoate din situaţia “jenantă” în care se află.
Ai zice că ne aflăm în România şi cineva s-a amuzat să schimbe numele unora ca Apostol, Dragnea sau Mazăre în Marcotte, Vaillancourt sau Tremblay. Ne aflăm însă bel et bien în provincia Québec şi în inima Canadei. Ceea ce se petrece în această perioadă la Montréal arată încă o dată că fenomenul marii corupţii nu este specific ţărilor din lumea a treia sau celor abia ieşite de sub jugul comunist, ci ea (corupţia) stă fără jenă la mesele bogate ale democraţiilor dezvoltate ale lumii. Ştirea nu este nouă, dar cine şi-ar fi închipuit că fenomenul poate lua o amploare atât de mare într-un oraş precum Montréalul?!
Cine a urmărit audierile de la Comisia Charbonneau a aflat, cu stupoare, că partidul primarului Tremblay încasa 3% din contractele pe care Primăria le acorda firmelor de construcţii, în timp ce mafia italiană se “mulţumea” doar cu un procent de 2,5. Desigur că toate aceste acuzaţii rămân a fi dovedite, dar nu credem că poate să existe atâta fum fără ca focul să fie, cât de cât, pe măsură. De altfel, faptul că poliţiştii anticorupţie din Québec au “deranjat” notabilităţi de talia domnului Vaillancourt (primar în Laval, fără întrerupere, din 1989!) arată că acuzaţiile care li se aduc sunt mai mult decât temeinice. De acum, nu mai este decât o chestiune de timp, întrucât, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în România, aici, odată pornită, Justiţia nu poate fi oprită de nimeni.
Şi, fiindcă am pomenit de România, nu poţi să nu faci comparaţie cu ceea ce se întâmplă la Bucureşti. În timp ce în Québec larga majoritatea a politicienilor, a societăţii civile şi a presei se luptă să pună capăt marii corupţii, Guvernul de la Bucureşti, Parlamentul ţării, precum şi o întreagă divizie de “ziarişti” şi analişti politici se luptă din toate puterile să pună botniţă DNA şi procurorilor anticorupţie.
Ca şi dumneavoastră, probabil, am urmărit imaginile filmate cu camera ascunsă la clubul Cosenza, locul în care mafia de la Montréal îşi dădea întâlnire pentru a dirija banii obţinuţi din corupţie. Nu am auzit pe nimeni din presa de aici întrebându-se dacă înregistrările au fost legale sau nu, atenţia presei fiind îndreptată, cum e şi normal, spre desluşirea faptelor văzute în imagini.
Comparativ, în momentul în care stenogramele unor discuţii dintre senatorul USL Cătălin Voicu şi personaje importante din politica sau magistratura din România au fost făcute public, singura grijă a “ziariştilor” trustului Intact şi a analiştilor care îşi fac veacul la Antenele lui Voiculescu a fost să acuze procurorii DNA că au făcut înregistrări ilegale. Niciun cuvânt despre grozăvia faptelor de corupţie demascate şi despre încrengăturile care duceau spre politicieni, magistraţi şi poliţişti. Asta era problema ciutacilor şi gâzilor de la Antene: legalitatea înregistrărilor, şi nu faptele de corupţie demascate.
Exact la fel se întâmplă şi acum, când DNA anchetează fraudele masive de la referendumul din 29 iulie. Nu faptul că există indicii serioase că au fost falsificate aproape două milioane de voturi îi preocupă pe “artiştii” de la Antene, că în numeroase comune din Oltenia au fost puşi să voteze şi morţii, dar şi militarii plecaţi în misiune în Afganistan, ci “duritatea” anchetelor procurorilor, care, vezi Doamne, i-au scos pe oameni din biserică, pentru a le pune întrebări legate de prezenţa lor la vot.
Problema României nu este doar în rândurile partidelor politice, organizate pe criterii de cine aduce bani şi voturi mai multe pentru partid, indiferent de metodele folosite, cât mai ales în dezorientarea populaţiei, care nu mai face diferenţa între integritate şi corupţie, între moralitate şi degradare umană.
Zilele trecute, Daniel Morar, fostul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, DNA, şi-a prezentat bilanţul, după 7 ani de mandat în fruntea instituţiei. Cifrele arată munca laborioasă pe care cei 600 de procurori aflaţi în subordinea sa au făcut-o în toţi aceşti ani: 4.700 de persoane au fost trimise în judecată pentru fapte de corupţie sau în legătură cu fapte de corupţie. Dintre cele 4.700 de persoane, aproximativ jumătate deţineau poziţii importante de decizie şi control, la nivel central şi local. Astfel, au fost trimişi în judecată 23 de membri ai Parlamentului (17 deputaţi şi 6 senatori), 15 miniştri şi secretari de stat (un premier, 9 miniştri şi 5 secretari de stat), 8 prefecţi/subprefecţi şi tot atâţia preşedinţi de consilii judeţene, precum şi 9 directori de agenţii naţionale cu rang de secretar de stat, 40 de şefi de companii naţionale şi regii, dar şi 25 de directori de instituţii publice. Acestora li se adaugă peste 100 de primari, 53 de magistraţi (23 judecători şi 30 procurori), 69 de avocaţi, 500 de ofiţeri de poliţie, 104 jandarmi, 134 vameşi, 90 de inspectori fiscali, 13 notari şi 3 executori judecătoreşti.
Cifrele de mai sus arată amploarea muncii procurorilor DNA, dar ne dau şi o imagine tulburătoare asupra dimensiunii corupţiei din România. Faţă de acest fenomen de masă, un fel de Cântarea României de pe vremuri, liderii politici au avut abordări diametral opuse. Avem, pe de o parte, un Traian Băsescu care a încurajat activitatea procurorilor şi a magistraţilor, susţinându-i fără rezerve pe principalii actori ai luptei anti-corupţie, plecând de la Monica Macovei, propusă de el ministru al Justiţiei şi dată afară de Călin Popescu Tăriceanu, şi până la Daniel Morar şi Laura Codruţa Koveşi, pe care i-a susţinut timp de 7 şi respectiv 6 ani în fruntea principalelor instituţii de luptă împotriva corupţiei din România. De partea cealaltă, avem doi lideri de partid, Victor Ponta, PSD, şi Crin Antonescu, PNL, care fac totul pentru a bloca acţiunile procurorilor. Ultima tentativă o constituie înfiinţarea unei comisii parlamentare, în cadrul căreia politicienii să “ancheteze” anchetele procurorilor.
Într-o altă ţară, Monica Macovei, Daniel Morar şi Laura Codruţa Koveşi ar fi trataţi drept eroi; la noi, ei sunt târâţi în noroi şi ameninţaţi cu repercusiuni.
