Şi de astă dată, opiniile celor doi observatori sunt relativ divergente. Românul este mai tranşant când descrie conflictele la locul de muncă, creionând o imagine puţin măgulitoare a caracterului românilor. Românii sunt motivaţi să dea un bun randament în muncă dacă sunt trataţi după normele occidentale.
Observatoarea canadiană pune vivacitatea relaţiilor de muncă dintre colegii săi români pe seama componentei “latine” a caracterului lor. În privinţa obţinerii randamentului, ea crede că motivaţia fiecăruia de a lucra bine este strict personală şi nu are legătură cu etica profesională strictă a occidentalilor.
Întrebare: Ce îi motivează pe colegii mei români să dea un bun randament în muncă?
Punctul de vedere românesc: Condiţiile de muncă >igienice” – un mediu funcţional “occidental”, salarii mari, perfecţionare profesională şi deplasări în străinătate – motivează angajaţii să lucreze bine, ca să-şi păstreze posturile.
Punctul de vedere canadian: Am observat că, în privinţa aceasta, existau mai mulţi factori. Unii angajaţi erau motivaţi de satisfacţia dată de conţinutul muncii şi de responsabilităţile cu care erau investiţi. Alţii erau sensibilizaţi mai mult de remuneraţie sau de teama de a-şi pierde serviciul (şomajul este mare în România). Aş spune că motivaţia este o chestiune foarte personală, care nu are legătură cu etica profesională, în general. Cred că românii au un fel de a vedea etica profesională mai relaxat decât în ţările occidentale. Mulţi dintre românii cu care am lucrat erau conştienţi de această diferenţă şi încercau să adopte o etică profesională mai strictă. (…)
Întrebare: Am o problemă cu un coleg, legată de muncă. Să mă confrunt cu el direct? În public sau în particular?
Punctul de vedere românesc: Românii îşi exprimă cu uşurinţă frustrarea, antipatia şi alte resentimente, nu doar în mod direct, ci şi prin intrigi. Semnele premergătoare ale conflictelor se manifestă sub forma unor aluzii, dar conflictele se pot declanşa şi fără preaviz, datorită unei observaţii considerate ca fiind jignitoare. Aceste manifestări sunt, de regulă, de scurtă durată şi ranchiuna nu durează mult timp. Confruntările, în public sau în particular, iau aspectul unui dialog al surzilor. Nu există tradiţie de conciliere şi nu sunt disponibile proceduri moderne de mediere. Alianţele bazate pe afinităţi sau pe interese se schimbă frecvent, dar supervizorul rămâne polul de referinţă.
Punctul de vedere canadian: Am remarcat la colegii mei că erau foarte direcţi şi că relaţiile pe care le aveau între ei erau impregnate de ”savoarea latină”, deja menţionată chiar în ce priveşte problemele. I-aş sfătui deci pe canadienii care vor trebui să regleze o problemă legată de muncă, generată de un coleg român, să rămână politicoşi, dar direcţi. Cel mai bine este să discute în particular cu acel coleg. Nu mi s-a părut dificil şi nici diferit faţă de Canada să descifrez în comportamentul unui coleg român dacă exista vreo problemă. La fel ca în cazul canadienilor, colegii mei români mi se par mai puţin respectuoşi faţă de cei pe care-i consideră egalii lor şi mai circumspecţi faţă de supervizori. Cred că un supervizor străin în România va trebui să lucreze din greu ca să se facă respectat, permiţând totodată subalternilor români să se simtă suficient de destinşi pentru a expune problemele care-i framântă în şedinţe şi într-un mod constructiv.
