Testul psihologic

Citește și

În octombrie 1989, cu mai bine de două luni înainte ca dictatorul Nicolae Ceauşescu să fie răsturnat de la putere, un grup de trei tineri din oraşul Mediaş au pus la cale o acţiune de protest împotriva regimului comunist. Acţiunea lor a constat în redactarea de manifeste şi expedierea lor prin poştă, pe adresele unor familii din principalele oraşe ale României. Cei trei, Vasile Ladislau Ţompi, Horaţiu-Tiberiu Coman şi Radu Cocoş, poves­tesc în Pagini Româneşti întâmplările prin care au trecut: acţiunea în sine, arestarea, detenţia şi anchetele care au urmat la Departamentul Securităţii Statului din Bucureşti. Pentru a avea o mai bună înţelegere a între­gii situaţii, vom alterna povestirile celor trei, în aşa fel încât cititorii noştri să-şi poată face o imagine de ansamblu asupra celor petrecute cu ei în acea perioadă de sfârşit de dicta­tu­ră comunistă. (George Sava)

(urmare din numărul trecut)

- Publicitate -

La cea de-a treia anchetă din ziua de 5 decembrie 1989, desfăşurată seara târziu, spre noapte, anchetatorul m-a întrebat, iritat, cum de pot crede că vreunul dintre ei ar fi în stare să facă ceva împotriva orânduirii socialiste. Unde mi-a fost mintea când am scris: “Securişti, facem apel la raţiune, sunteţi primii care puteţi schimba ceva!” Apoi, înfuriat de-a binelea, a lăsat să scape faptul că unii dintre securişti îşi închipuiau despre ceilalţi că nu l-ar susţine pe tovarăşul Ceauşescu. M-a avertizat că şi numai pentru acel paragraf aş merita să-mi scoată dinţii din gură. Nu înţelegea cum pot să cred porcăriile pe care le-au scris toate gunoa­iele susţinute de capitalişti.

Înghiţind în sec, am îngăimat: “Pentru că sunt adevă­rate…” Anchetatorul se răsti la mine: “Ce ştii tu despre adevăr, măi, manipulatule? Nu am timp şi nici cu cine vorbi acum despre adevăr. Nu eşti în stare să înţelegi o discuţie filozofică despre adevăr. Dacă ai fi fost, n-ai fi făcut porcăria asta! Adevărul nu-l cunoşti tu, măi dezaxatule!” După ce şi-a descărcat nervii, m-a trimis înapoi, în celulă.

Deşi nu m-au informat oficial, mi s-a dat de înţeles că Horaţiu a fost arestat şi adus în Calea Rahovei nr. 39 (actuala stradă George Georgescu). Odată cu Horaţiu, au fost aduşi la sediul Direcţiei Securităţii Statului Bucureşti şi ochelarii mei, laolaltă cu medicamentele pentru tratarea hipertensiunii arteriale. Le-au cerut de acasă, iar în felul acesta au aflat în sfârşit şi părinţii mei unde dispărusem de două zile. Şeful Securităţii Mediaş refuzase până atunci să le dea informaţii despre mine, zicându-i tatălui meu că “poate a fugit peste graniţă, la unguri”.

- Publicitate -

Cel mai evident semn că Horaţiu era arestat a fost schimbarea de comportament a anchetatorului meu: părea mai tăcut, mai nervos şi mai rece decât până atunci, inte­rogatoriul desfăşurându-se acum într-un stil mai laconic. După vreo două zile de la aducerea lui Horaţiu la Bucureşti, am fost rechemat la interogatoriu. După cum am arătat anterior, anchetatorul încheiase mulţumit ultimul raport cu concluzia că numiţii Ţompi Vasile Ladislau şi Coman Horaţiu au fost singurii autori ai manifestelor, pardon, înscrisurilor ostile cu caracter de propagandă anti-socialistă. Îmi amintesc că atunci, probabil drept răsplată, mi se permisese prima plimbare la aer, într-un ţarc pătrat cu gard înalt, unde, prin plasa care ţinea loc de acoperiş, vedeam cerul. Acum, în faţa evidenţei că l-am minţit, tovarăşul jurist – după cum s-a recomandat – mi-a reproşat că am “uitat” să-i deconspir şi celelalte nume şi deci nu mai are încredere în mine (sic). “Cine este Radu Cocoş şi ce rol a avut el în acţiune? De ce nu ne-ai spus nimic despre el?”

La început am încercat să minimalizez rolul pe care Radu l-a avut în acţiunea noastră, precizând că a fost cooptat ulterior deciziei mele şi a lui Horaţiu de a porni acţiunea şi, prin urmare, rolul lui a fost secundar. Privindu-mă circumspect, anchetatorul mi-a răspuns sarcastic: “Asta o vom stabili noi”. La următorul interogatoriu, anchetatorul, furios din cale afară, a început să strige la mine: “Despre Sebas­-tian ai uitat să ne zici. Poate părinţii tăi îţi vor reîmprospăta memoria, dintr-o celulă vecină”, m-a ameninţat voalat anchetatorul. Am recunoscut imediat: “Da, îl cunosc pe Sebastian”. Mă gândeam la Şufaru Eusebiu Sebastian, un băiat talentat (cânta la pian), care lucra în aceeaşi fabrică cu Horaţiu. Aşa cum se întâmplase până atunci, anchetatorul a început să-mi dicteze declaraţia: “Îl cunosc pe numitul Poienaru Sebastian…” În acel moment, confuz, m-am oprit din scris şi am aşezat pixul pe masă.

“Ce e, refuzi să dai declaraţie?”, m-a interpelat secu­ristul. “Nu, tovarăşu’ anchetator, dar eu nu am vorbit despre Poienaru Sebastian. Pe prietenul meu îl cheamă Şufaru Sebastian şi nu a fost implicat în acţiunea noastră. Nu ştie nimic din ce am făcut eu cu Horaţiu şi Radu.” L-am lămurit pe anchetator că Poienaru e un prieten de-al lui Horaţiu, pe care probabil acesta l-a implicat fără să-mi aducă asta la cunoştinţă. Relativ calmat, anchetatorul mi-a zis că “o să verificăm”, apoi, pentru intimidare, a adăugat “vom verifica şi fraţii şi surorile mamei (familia lui Dancu Valer, a lui Ciupri, din Biia, judeţul Alba) şi fraţii tatălui (familia Ţompi a lui Pèter Bàcsi din Mediaş), laolaltă cu soţii şi soţiile lor”.

Ancheta a continuat şi am fost întrebat de rolul pe care l-a avut Dan Banea în acţiunea noastră. Am declarat că nu îl cunosc, că poate îl văzusem o dată, în trecere, şI nu-i reţinusem numele. Ştiam totuşi că e unul din prietenii lui Coman Horaţiu. Se pare că verificările ulterioare au confirmat declaraţiile mele despre Dan Banea şi Sebastian Poienaru, întrucât nu am mai fost niciodată întrebat ceva despre ei. Am fost dus în celulă, însă numai pentru puţin timp. Câteva ore mai târziu – am dedus că era după un nou interogatoriu la care fusese supus Horaţiu -, am fost rechemat la anchetă. După ce mi s-a comunicat, aşa, ca într-o doară, că Horaţiu recunoscuse deja că anunţase un prieten din Germania despre acţiunea noastră, am fost întrebat dacă am făcut şi eu acelaşi lucru. Înainte să apuc să răspund ceva, mi s-a cerut să mă gândesc bine, pentru că până la urmă tot se va afla adevărul. Am rămas tăcut, pe scaun, uitându-mă din când în când la anchetator. Tăcea şi el, scriind ceva prin nişte hârtii.

În acele clipe de tăcere, temându-mă că am putea să păţim ceva grav, mi-a trecut prin cap să ţes o poveste care să-i sperie (speram eu, în naivitatea mea) şi astfel să-i fac să se poarte mai puţin dur cu noi. Iată ce am declarat: în trei ocazii, de două ori la crâşma numită “Mitzi” şi o dată la cea numită “Todea”, din localitatea  Mediaş, am discutat la o bere cu nişte cunoscuţi despre manifestele distribuite şi i-am rugat insistent să comunice în Germania şi la Radio Europa Liberă despre noi, în cazul în care vom fi arestaţi. Am menţionat anchetatorilor că persoanele respective locuiau în satele din jurul Mediaşului, dar nu reţinusem numele acestora. Ştiam însă că se numeau Hans, Fritz şi Kurt. Numele de familie erau Binder, Schneider şi Schuster, dar nu mai reţineam care al cui era. (Aceste nume erau foarte răspândite în comunitatea săsească de pe la noi.) Am mai precizat că aceste persoane mă anunţaseră că li se aprobase viza de plecare din ţară (fuseseră “vânduţi” Germaniei Fe­-derale contra unor sume de bani “donate” României, în cadrul operaţiunii “Recuperarea”).

Nu ştiam dacă va ţine cacealmaua mea, dar ştiam că numele de Binder Hans şi Schuster Fritz erau ca Ionescu Vasile şi Popescu Ion la români. Lunar, câteva familii reuşeau să emigreze în Republica Federală Germania. Acest lucru îl aflasem din poveştile câtorva colegi saşi din liceu, precum şi de la colegii de muncă. Chiar unul dintre aceştia din urmă îmi atrăsese atenţia asupra vizitei la întreprinderea noastră a unui securist, căpitanul Aflat (sic), cu doar trei zile înainte de arestare mea. Legat de plecarea saşilor din ţară, acesta mi-a povestit cum statul român abia aştepta să ia pe nimic (li se acorda o despăgubire simbolică) casele familiilor de origine saxonă şi şvabă, care emigrau în Germania.

Singurul semn că ceva îi neliniştea pe securişti, în urma poveştii mele, au fost cele aproape două zile absenţă a anchetelor. Într-una din acele zile a avut loc şi episodul cu psihologul unităţii. Anchetatorul m-a condus într-o cameră de şedinţe, unde un băiat cam de vârsta mea urma să stabilească dacă sunt normal. Teama mi s-a accentuat. Ştiam de la Radio Europa Liberă că, în urma diagnosticului de tulburare psihică pus de un “psiholog” securist, tratamentele psihiatrice mă puteau transforma într-o legumă. Gândul că individualitatea mea, aşa cum o cunoşteam EU, urma să dispară, mă terifia. Urma să devin un mort viu. Tonul superior şi sarcastic cu care vorbea cu mine a reuşit, în mod paradoxal, să mă liniştească. Concluzia trasă a fost aceea că sunt responsabil pentru ceea ce am ales conştient să fac, dar sunt foarte influenţabil şi uşor de manipulat de idei subversive venite din “exterior”. “Ai o imaginaţie bogată, dar bolnavă, măi, scursură a societăţii. O să te lecuim noi!”, mi s-a adresat psihologul-securist, la finalul “consultaţiei”.

Timpul trecea greu în celulă; îmi dirijam atenţia spre exterior, ca o fugă de emoţiile interioare, dominate de frică şi scenarii întunecate, ascultând când gălăgia inocentă a copiilor de la o grădiniţa din apropriere, când clopotul unei biserici aflate în apropierea complexului de clădiri al Securităţii. Eram sigur că fusese adus şi Radu la Bucureşti. Ca urmare a arestării lui, niciun nume nou al vreunei alte persoane implicate în acţiunea noastră nu a mai apărut. De altfel, nici nu mai era vreuna. Apoi am fost mutat într-o altă celulă. (va urma)

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Școlile din Montreal vor fi închise mâine

Majoritatea școlilor din Montreal vor fi închise luni, 17 ianuarie, din cauza condițiilor meteo defavorabile. Ar fi fost prima...
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -