Celula numărul 4

Citește și

În noua celulă, nr. 4, am găsit un băiat, fost grănicer în termen. Încercase să ajute unele persoane să treacă graniţa şi fusese prins. Aştepta să fie trimis la batalionul disciplinar. Cam odată cu mine – amintirea este imprecisă – a sosit în celulă şi Claudiu Cercel. Era un student din Bucureşti, care, într-un moment de revoltă, a scris pe pereţii de la facultate sloganuri anticeauşiste. Apoi a fost adus alături de noi un băiat cam de vârsta mea (am aflat ulterior că avea cu patru ani mai mult), care s-a recomandat Geo Asavei.

Celula era asemeni celeilalte. Un geam cu gratii şi plasă de sârmă. Sub el, un calorifer puţin mai cald decât aerul. Două paturi etajate, deci patru locuri. Iar WC-ul, cel mai penibil loc pentru mine, era o gaură cu tălpi, WC turcesc, instalat lângă paturi, exact în dreptul uşii de la intrare. În metalul uşii era tăiat un vizor care permitea gardianului de pe hol să ne supravegheze fără jenă.

- Publicitate -

Mâncarea era de regim. Acum aş vrea să pot mânca optsprezece zile doar acel meniu. M-ar ajuta să slăbesc. Îmi amintesc de ciorba în care găseam cel mult două-trei bucăţele de legume. Arpacaşul (grâu fiert) era felul doi obişnuit, dar parcă îmi amintesc ceva şi despre nişte orez. În câteva rânduri, în ciorbă s-a întâmplat să mai plutească şi nişte filamente subţiri de grăsime. Dimineţile primeam câte un cub de marmeladă şi un colţ de pâine neagră, care părea necomestibilă.

Referitor la colegii mei de celulă, trebuie să recunosc că la început am fost suspicios. Mi-era frică de turnători. Am hotărât să fiu prudent, să-mi dau seama dacă sunt tras de limbă. Geo era mai comunicativ decât mine şi, la început, nu ştiam dacă urmăreşte ceva. Firea mea normală fiind predispusă la introspecţie şi deci la mai multă tăcere – implicit la o comunicare verbală redusă – mi se părea ciudat ca cineva să nu fie atât de   apatic acolo, precum eram eu.

În scurt timp, am înţeles însă că eram cu toţii fraţi de suferinţă. Neîncrederea de la început s-a transformat într-o bucurie pe care o manifestam cu prudenţă: nu eram – partenerii mei de acţiune şi cu mine – singuri! Până atunci îmi închipuisem că rezistenţa anticomunistă şi anticeauşistă erau ca inexistente. Mintea mea ajunsese la concluzia că cetăţenilor României le era prea frică să acţioneze, să facă ceva, orice, împotriva regimului totalitar. Slavă Domnului, mă înşelasem!

- Publicitate -

Treptat, am hotărât să am încredere mai multă, pentru că oricum de la mine nu mai era nimic de aflat, iar declaraţiile le semnasem. Ulterior, din dosarul de urmărire penală primit de la CNSAS, am aflat numele anchetatorului meu: căpitan Ştefan Gheorghe, ofiţer de cercetare penală din Ministerul de Interne – Departamentul Securităţii Statului, Direcţia Cercetări Penale.

Într-una din zile am fost dus şi în faţa procurorului: un individ gras, cam pe la 130-140 kg, vârsta cam 60-65 de ani, îmbrăcat în uniformă militară. Mă întrebam “ce caută grasul ăsta bătrân aici? Securiştii nu se pensionează pe la 55 de ani?” Aşa ştiam eu. După eliberare, am aflat că era un fost anchetator faimos, lucrase la multe cazuri de “duşmani ai poporului” încă de la începutul anilor ‘60. Numele lui era Ştefănescu Mihai, alături de semnătură figurându-i gradul şi funcţia: procuror militar, colonel de justiţie. Gâfâind în continuu, mi-a adus la cunoştinţă fapta de care mă făceam vinovat: “În perioada octombrie – noiembrie 1989, a redactat şi difuzat mai multe înscrisuri cu caracter ostil regimului socialist din România. Având în vedere că aceste fapte sunt prevăzute la art. 166, alin. 2 Cod Penal şi pedepsite de la 5 la 15 ani închisoare şi văzând că inculpatul se află în situaţia prevazută de art. 148, lit. h din Codul de Procedura Penală, întrucât pedeapsa este mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, dispun menţinerea stării de arest…”

Am semnat acuzarea şi mi s-a comunicat că, foarte probabil, după 16 ianuarie 1990 o să fiu judecat şi se va cere pedeapsa maximă – 15 ani de închisoare. Parcă visam şi aşteptam ca şocul să mă trezească din tot acel coşmar.

Datorită lui Geo, optimismul părea să-mi revină.

Ca o joacă a supravieţuirii, aşteptam cu interes ziarele, în speranţa unui decret de graţiere. Uitam cu toţii că încă nu aveam sentinţa de condamnare a Tribunalului, semnată de judecător. Am început să visez cu ochii deschişi, de această dată intenţionat. Fără să le spun celorlalţi, spe­ranţa mea nu era o simplă eliberare. Vedeam cu pute­rea minţii că Ceauşescu este înlăturat sau că ceva se întâmplă şi moare subit, salvându-ne astfel pe toţi. În interiorul meu, mă rugam pentru asta. Speram asta din toată inima, o doream cu toată fiinţa mea. Dar Divinul căruia mă rugam părea foarte incert pentru mine.

În plimbările noastre la aer îngânam un cântecel germanic, de fapt elveţian de origine, creat la începutul secolului 19: “Die Gedanken sind frei” (Gândurile sunt libere). Claudiu şi cu mine cunoşteam versurile, ceilalţi le învăţau însetaţi. Iată câteva dintre ele: “Gândurile sunt libere / Cine le poate ghici? / Gonesc precum umbrele nopţii / Ceilalţi oameni nu le pot ghici / Niciun vânător nu le poate împuşca / Cu pulbere şi plumb // Gândurile sunt libere / Gândesc ce vreau şi ceea ce mă face fericit / Dar totul în tăcere, aşa cum se cuvine // Nimeni nu poate să-mi schimbe / Hotărârile şi ideile / Rămâne stabilit: / Gândurile sunt libere!”

Zilele treceau cu anchete rare şi scurte. Eram interogaţi asupra unor detalii care să le uşureze lor condamnarea noastră. Nu-mi amintesc exact cum, dar la un moment dat m-am lovit de caloriferul de sub geam. Pe frunte, în locul unde primisem un bocanc, cucuiul revenise. Îmi amintesc cum m-am speriat atunci când, chiar în minutele dinainte de eliberare, Tudor Postelnicu (ministrul de Interne din acea perioadă) îl întrebase pe un securist, cu o privire plină de subînţelesuri şi arătând spre fruntea mea: “Ce-i asta?” Sperietura mea era legată de faptul că s-ar fi putut să nu mă elibereze, întrucât purtam urmele “activită­ţilor” lor. Am răspuns repede şi tare, spre a fi explicit:

“M-am lovit singur şi din greşeală la caloriferul din came­ră”. S-au privit atunci doar pentru o clipă, întrebători, apoi au spus: “Bine, e în regulă”. Dar toate aceste lucruri urmau să se petreacă abia în ultima zi de arest.

Ne ocupam timpul adesea exersându-ne talentele la învăţarea limbii engleze, unde eu şi cu Claudiu eram mai meşteri, şi a limbii franceze – aici Geo era profesorul.

Fără să le spun celorlalţi, melancolia îmi apăsa sufletul atunci când auzeam larma veselă a copiilor de la grădiniţa din apropiere. Clopotele bisericii, însă, mă umpleau de o revoltă surdă faţă de Divin: de ce Dumnezeu, aşa cum îl înţelegeam eu atunci, permisese ca toate nedreptăţile ce mi se întâmplaseră mie personal şi poporului român, în gene­ral, să se petreacă?! Unde era intervenţia divină atât de dorită? Nu ştiam că, prin cei care şi-au sacrificat vieţile, o interven­ţie salvatoare urma să ne deschidă un nou viitor.

Poate de aceea mă rugam fierbinte ca dorinţa de a-l vedea eliminat pe Ceauşescu să fie, în sfârşit, ascultată. Uitam, în naivitatea mea, de zecile de mii de susţinători ai regimului, care n-ar fi făcut altceva decât să-şi schimbe stăpânul, pentru a supravieţui cu orice preţ.

Nu mai ştiu exact cum am aflat, dar freamătul de pe holuri şi atitudinea suspect de binevoitoare a gardienilor şi funcţionarilor de acolo ne-au făcut să bănuim că ceva neobişnuit se petrecea atunci, în ultimele zile ale regimului comunist. Lipsa ziarelor şi faptul că în ultimele două zile nu mi-am mai văzut anchetatorul mi-au întărit bănuielile care aveau să se confirme cu doar o oră înainte de eliberare. Gardienii abandonaseră din 20 decembrie tot sistemul lor de semne codificate, prin care comunicau între ei când ne duceau la anchete, iar din 21 decembrie aveau asupra lor pistoale mitralieră. Ziua de 21 decembrie 1989 avea să fie plină de mistere, teamă şi evenimente care pentru noi, cel puţin la început, aveau o motivaţie ascunsă, dar de inimile noastre sperată şi aşteptată.. (va urma)

- Publicitate -
- Publicitate -
On continue de se protéger!

Ultimele articole

Uciderea parlamentarului britanic David Amess, un act terorist potrivit poliției

Poliţia britanică a calificat drept act terorist uciderea deputatului conservator David Amess, înjunghiat vineri, eveniment ce redeschide în Marea...
- Publicitate -
- Publicitate -

Articole similare

- Publicitate -