De regulă, legea consideră că minorii, indiferent de vârsta lor, au dreptul să cumpere diverse lucruri necesare trebuinţei lor zilnice, cum ar fi mâncare, bilete de transport sau haine. Am putea spune că e vorba de strictul necesar. Părinţii au obligaţia să asigure minorilor locuinţa, mâncarea şi cele necesare nevoilor de bază, dar nu să răspundă cerinţelor extravagante sau luxoase ale acestora.
În cazul în care tinerii cumpără diferite bunuri, de la cele care sunt de strictă necesitate până la cele care pot reprezenta un lux, situaţia legală este complexă. Dreptul de a cumpăra nu are limite fixe, variind de la o persoană la alta, în cazuri concrete, cum ar fi cel al unui tânăr care munceşte, având un venit periodic, sau cel al unui tânăr care este încă la şcoală şi nu are venit personal.
În primul rând, trebuie să observăm dacă bunul cumpărat răspunde la ceea ce numim strict necesar, nevoie de bază. Apoi, în cazul persoanelor care nu au împlinit 18 ani, trebuie să avem în vedere, conform legii, nu numai vârsta, ci şi discernământul, şi anume capacitatea de a lua o decizie corectă şi de a prevedea consecinţele financiare ale gestului lor.
Simplul fapt că o persoană care nu a împlinit 18 ani a cumpărat singură un bun nu este suficient pentru a anula contractul de vânzare-cumpărare. Totuşi, vânzarea poate fi anulată şi preţul rambursat, în caz de leziune.
Leziunea intervine în situaţia în care o persoană care a semnat un contract obţine avantaje prea mari în comparaţie cu cealaltă parte contractantă. Spunem despre un tânăr că este victima unei leziuni în cazul în care se angajează pentru o sumă care depăşeşte cu mult posibilităţile sale sau avantajele pe care le poate avea în urma contractului.
În ceea ce priveşte cartea de credit, de regulă companiile solicită ca deţinătorii să fie persoane majore. Un minor ar putea fi eventual co-deţinător al unei cărţi de credit care aparţine unuia dintre părinţi, persoana adultă fiind responsabilă de plata facturilor. De asemeni, o companie ar putea accepta să emită o carte de credit unui minor, în condiţiile în care aceasta este garantată de către un adult.
În cazul în care minorul este cel care a semnat un contract cu o companie, de exemplu pentru cumpărarea unui telefon mobil împreună cu un plan, minorul este răspunzător de plata sa. Neplata poate conduce la acumularea de dobânzi şi chiar la urmărirea în instanţă de către companie. Neplata acestor sume la care s-a obligat poate atrage, chiar şi pentru un minor, consecinţe negative în dosarul său de credit.
