George Radulescu

Cine priveşte din când în când, peste umăr, la ce se întâmplă în ţară constată, cu durere sau cu un gust amar, că nimic nu se leagă. Nu este vorba, neapărat, despre nevrednicia unei clase politice, în bună parte rod al incestului ideologic dintre comunismul de tip sovietic şi socialismul vest-european. Sigur, are şi ea o mare vină pentru mersul înapoi al societăţii, însă nu este singura responsabilă pentru involuţie.

Mai grav este că avanposturile generaţiei de intelectuali a anilor ‘90 au fost uşor cucerite de pragmaticii tranziţiei româneşti. Trebuie s-o recunoaştem, oricât nu le-ar plăcea unora, că elitele postdecembriste n-au avut suflul predecesorilor interbelici. De aici o sumă de necazuri şi derute colective, toate transformate astăzi într-un munte de frustrări.

“Dragă, eu cred că, totuşi, pe naţia asta este şi un blestem. Nu ştiu ce păcate plătim…” Acestea au fost printre ulti­mele gânduri ale lui Corneliu Coposu, mărtu­risite, pe patul de suferinţă, surorii sale Flavia.

Am stat de vorbă cu Rodica şi cu Flavia Coposu, în luna martie a anului trecut, despre România pierdută de ele, odată cu fratele lor. Două femei discrete, educate în alte timpuri, de alţi oameni şi parcă rămase captive în casa lor veche, înconjurată de blocurile socialiste din “Centrul Civic” al Bucureştilor. Rodica şi Flavia Coposu au identificat corect anticoagulantul care face ravagii în organismul societăţii româneşti: “În 1989, ne-am închipuit că s-a terminat cu comunismul şi că va fi primăvară în ţara noastră. Ei bine, n-a fost chiar aşa. Au ieşit la suprafaţă cele mai rele şi cele mai urâte trăsături de caracter ale oamenilor şi a început o ură între oameni pentru tot felul de lucruri mărunte”.

CITEȘTE ȘI:  Proştii şi „dăştepţii”

Aşa s-a ajuns ca atmosfera generală să devină acum aproape irespirabilă. Metehnele anilor de robie morală şi-au găsit spaţiu de manifestare deplină la mai bine de două decenii de la evenimentele care au condus la prăbuşirea vechiului sistem. Aici se vede mai clar vina elitelor noastre, neputinţa lor de a livra un proiect comun naţiunii care le-a emanat.

În zadar au aşteptat românii “un nou 1848”, o reconstrucţie din temelii a sta­tului şi o reconectare la valorile de altădată. Mulţi, din ce în ce mai mulţi au luat doar ceea ce le-a convenit din noua orânduire, cultivând cu grijă, în continu­are, sămânţa individualismului buruienos. “Îmi pare rău de tine, dar de mine mi se rupe sufletul”, “Decât să plângă mama, mai bine să plângă maică-ta!” – sunt doar două mostre de “înţelepciune” a “omului nou”, cel pentru care s-a construit Centrul Civic, dar căruia i s-a distrus reflexul civic. Consecinţa imediată a fost – şi este, din păcate – părăsirea ţării de către aceia care au simţit că se pot realiza în societăţi unde se respectă regulile minime de conduită şi de promovare. De aceea, dincolo de graniţele ţării, există astăzi “mici Românii” mult mai închegate decât “originalul”. Însă şi aceste “mici Românii”, analizate atent, suferă din cauza unor “trăsături geneti­ce” incompatibile cu noile transformări globale.

CITEȘTE ȘI:  Laura Codruţa Kovesi: „N-am fost sunată de politicieni”

Lumea se schimbă mai repede ca oricând altcândva, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi schimbi şi valorile spirituale sau să le iei în uşor şi să le amesteci cu ale altora, pe care încă nici nu le-ai desluşit. Exilul moral nu înseamnă şi exil spiritual. Primul este controlabil şi, eventual, limitat ca durată, în vreme ce al doilea îţi atacă rădăcinile şi te face vulnerabil în faţa schimbărilor repetate. Întotdeauna trebuie să ştii cine eşti cu adevărat şi poate că asta li se explică prea puţin copiilor români născuţi în străinătate.

Fără îndoială, România de astăzi este în mijlocul unor mari ispite. Asta se vede limpede din depărtare – din Canada, din Spania, din Italia, din Belgia şi de oriunde găseşti comunităţi de români care mai aruncă un ochi şi spre locul tinereţii lor, mai mult sau mai puţin împlinite. Din interior însă, sub presiunea evenimentelor şi a neajunsurilor zilnice, tabloul se înfăţişează mult mai întunecat – impostură sufocantă, minciună, agresivitate.

Există vreo şansă de ameliorare a situaţiei, măcar pe termen lung? Greu de spus, în condiţiile în care nu mai depinde exclusiv de noi. Am ajuns să trăim vremuri în care se justifică pe deplin aserţiunea lui Petre Ţuţea: “Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume”.

Ad