Caut un cuvânt bun cu care să încep aceste rânduri. Un cuvânt care să vă aducă mai aproape de ţara pe care aţi lăsat-o în urmă şi de care vă leagă amintiri de tot felul, nostalgii sau, pur şi simplu… limba în care visaţi noaptea.
Mi-aş dori ca acel cuvânt să fie demnitate, dar ştiţi, ca şi mine, că nu poate fi. Putem alege, eu de la masa de scris, dumneavoastră din fotoliu, orice termen din dicţionar. Însă nu demnitate. Tot ce se întâmplă în România zilelor noastre poartă pecetea unui canibalism perfid. Oamenii se devorează pe ei înşişi, pradă unei epidemii de lehamite fără precedent în istoria modernă. Puţini sunt cei care gândesc dincolo de ziua de mâine, iar aceia care o fac se pregătesc să plece unde or vedea cu ochii, în străinătate. Pentru binele lor, dar mai ales al copiilor.
Dreptul de a pleca este sin-gurul palpabil, nesupus, teoretic, niciunei condiţii. Ba chiar preşe-dintele, cândva, şi-a îndemnat conaţionalii mai slabi cu nervii să folosească acest drept, dacă nu le convine ce se întâmplă. “Sunt foarte mulţi tineri care aleg să plece în străinătate, domnule preşedinte”, i-am aruncat “mănuşa”, la un dialog purtat în septembrie 2011, la Palatul Cotroceni, poate şi cu gândul (sau speranţa?) unei replieri îndelung aşteptate.
Răspunsul? “Nu-i rău! (…) Unii se întorc, alţii nu, dar nu putem fi în contradicţie cu ceea ce susţinem. Dacă vrem libera circulaţie a forţei de muncă, în mod sincer, nu putem spune: cum să găsim nişte soluţii să nu plece tinerii să lucreze în Germania sau în Franţa? Sunt mai bine plătiţi acolo.” Dezamăgitor răspuns, cred eu, chiar şi astăzi, după un an în care s-au răscolit toate frustrările şi neputinţele politice ale anilor din urmă.
Ceea ce n-a înţeles preşedintele – şi, în egală măsură, adversarii domniei sale – este că tinerii la care făcea referire nu pleacă pentru a fi “mai bine plătiţi acolo”. Ei nu văd nimic la orizont în propria ţară şi din acest motiv, de bun-simţ, preferă să construiască în altă parte. Iar consecinţele exodului se văd pe străzile Capitalei, în instituţiile publice şi în vrafurile de CV-uri adunate pe birourile angajatorilor privaţi. Competenţa este atrasă magnetic în societăţile normale, acolo unde nu rişti să fii înjunghiat pe bulevardele centrale şi unde nu eşti bătaia de joc a funcţionarilor semianalfabeţi.
La ora la care m-am aşezat să scriu articolul de faţă, în România începea votul pentru alegerile parlamentare. Am amânat până în ultima clipă predarea textului, aşteptând ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să aud o frază inteligentă, credibilă, din partea candidaţilor sau a “tătucilor” sub pulpana cărora s-au oploşit. În zadar.
În afară de bătălia surdă dintre grupurile de interese care cangrenează instituţiile fundamentale, nu s-a pus în discuţie niciuna dintre situaţiile dramatice pe care le trăieşte România de azi. Iată câteva: peste 2,2 miliarde de euro se pierd anual prin preţurile supraestimate din contractele de achiziţii publice – o autoritate contractantă poate plăti şi de şapte ori mai mult decât alta, pe aceleaşi servicii; peste o treime din angajaţi (2,3 milioane) muncesc la negru, din cauza sistemului fiscal împovărător – la 100 de lei plătiţi unui salariat, un angajator plăteşte alţi 80 de lei, impozite şi contribuţii; cu 62% din suprafaţa ţării teren agricol, România este în prezent importator net de produse agricole; exodul medicilor români a depăşit 10% – Organizaţia Mondială a Sănătăţii susţine că, atunci când migraţia medicilor dintr-o ţară atinge 2%, statul respectiv trebuie să introducă un “cod roşu”.
Ceea ce aţi citit mai sus nu reprezintă altceva decât patru dintre temele de care românii nu au avut parte în campania electorală recent încheiată. Gestionarea ca-tastrofală a treburilor publice nu ţine de incompetenţă, ci de corupţie şi impostură. Toate cele de mai sus pot fi remediate sau ameliorate într-un timp rezonabil, însă ceea ce a pierdut România pentru multă vreme de acum încolo este încrederea propriilor cetăţeni. Indiferent dacă vorbim despre cei care locuiesc în împrejurimile Montréalului sau despre cei care-şi duc viaţa în cartierul Crângaşi.
