Caut un cuvânt bun cu care să încep aceste rânduri. Un cuvânt care să vă aducă mai aproape de ţara pe care aţi lăsat-o în urmă şi de care vă leagă amintiri de tot felul, nostalgii sau, pur şi simplu… limba în care visaţi noaptea.

Mi-aş dori ca acel cuvânt să fie demnitate, dar ştiţi, ca şi mi­ne, că nu poate fi. Putem alege, eu de la masa de scris, dumneavoas­tră din fotoliu, orice termen din dicţio­nar. Însă nu demnitate. Tot ce se întâmplă în România zilelor noastre poartă pecetea unui canibalism perfid. Oamenii se devo­rează pe ei înşişi, pradă unei epide­mii de lehamite fără precedent în istoria modernă. Puţini sunt cei care gândesc dincolo de ziua de mâine, iar aceia care o fac se pregătesc să plece unde or vedea cu ochii, în străinătate. Pentru binele lor, dar mai ales al copiilor.

Dreptul de a pleca este sin­-gurul palpabil, nesupus, teoretic, niciunei condiţii. Ba chiar preşe­­-dintele, cândva, şi-a îndemnat co­naţionalii mai slabi cu nervii să folosească acest drept, dacă nu le convine ce se întâmplă. “Sunt foarte mulţi tineri care aleg să plece în străinătate, domnule pre­şe­dinte”, i-am aruncat “mănuşa”, la un dialog purtat în septembrie 2011, la Palatul Cotroceni, poate şi cu gândul (sau speranţa?) unei replieri îndelung aşteptate.

Răspunsul? “Nu-i rău! (…) Unii se întorc, alţii nu, dar nu putem fi în contradicţie cu ceea ce susţi­nem. Dacă vrem libera circu­laţie a forţei de muncă, în mod sincer, nu putem spune: cum să găsim nişte soluţii să nu plece tinerii să lucreze în Germania sau în Fran­ţa? Sunt mai bine plătiţi acolo.” Dezamăgitor răspuns, cred eu, chiar şi astăzi, după un an în care s-au răscolit toate frustrările şi neputinţele politice ale anilor din urmă.

CITEȘTE ȘI:  Proştii şi „dăştepţii”

Ceea ce n-a înţeles pre­şedintele – şi, în egală măsură, adversarii domniei sale – este că tinerii la care făcea referire nu plea­că pentru a fi “mai bine plătiţi acolo”. Ei nu văd nimic la orizont în propria ţară şi din acest motiv, de bun-simţ, preferă să construiască în altă parte. Iar consecinţele exo­­dului se văd pe străzile Capitalei, în instituţiile publice şi în vrafurile de CV-uri adunate pe birourile angajatorilor privaţi. Competenţa este atrasă magnetic în societăţile normale, acolo unde nu rişti să fii înjunghiat pe bulevardele centrale şi unde nu eşti bătaia de joc a funcţionarilor semianalfabeţi.

La ora la care m-am aşezat să scriu articolul de faţă, în România începea votul pentru alegerile parlamentare. Am amânat până în ultima clipă predarea textului, aş­teptând ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să aud o frază inteligentă, credibilă, din partea can­didaţilor sau a “tătucilor” sub pulpana cărora s-au oploşit. În zadar.

În afară de bătălia surdă dintre grupurile de interese care cangrenează instituţiile funda­men­tale, nu s-a pus în discuţie niciuna dintre situaţiile dramatice pe care le trăieşte România de azi. Iată câteva: peste 2,2 miliarde de euro se pierd anual prin preţurile su­pra­estimate din contractele de achiziţii publice – o autoritate con­tractantă poate plăti şi de şapte ori mai mult decât alta, pe aceleaşi servicii; peste o treime din angajaţi (2,3 milioane) mun­cesc la negru, din cauza sistemului fiscal împovărător – la 100 de lei plătiţi unui salariat, un angajator plăteşte alţi 80 de lei, impozite şi contribuţii; cu 62% din suprafaţa ţării teren agricol, România este în prezent importator net de produse agricole; exodul medicilor români a depăşit 10% – Organi­za­ţia Mondială a Sănătăţii susţine că, atunci când migraţia medicilor dintr-o ţară atinge 2%, statul res­pectiv trebuie să introducă un “cod roşu”.

CITEȘTE ȘI:  Laura Codruţa Kovesi: „N-am fost sunată de politicieni”

Ceea ce aţi citit mai sus nu reprezintă altceva decât patru dintre temele de care românii nu au avut parte în campania electorală recent încheiată. Gestionarea ca­-tastrofală a treburilor publice nu ţine de incompetenţă, ci de co­rupţie şi impostură. Toate cele de mai sus pot fi remediate sau ameliorate într-un timp rezonabil, însă ceea ce a pierdut România pentru multă vreme de acum încolo este încrederea propriilor cetăţeni. Indiferent dacă vorbim despre cei care locuiesc în împrejurimile Montréalului sau despre cei care-şi duc viaţa în cartierul Crângaşi.

Ad